Cafe Roubaix

Wiggins, favorit şi în Dauphiné

Începând de duminică, Bradley Wiggins se va afla timp de opt zile faţă în faţă cu istoria. Şi aceasta, deoarece britanicul are şansa să realizeze o performanţă remarcabilă, ceva ce nu au reuşit rutieri precum Jacques Anquetil, Eddy Merckx sau Bernard Hinault: tripla Paris-Nisa – Turul Romandiei – Criteriul Dauphiné în acelaşi sezon. Ciclistul echipei Sky, aflat într-o formă superbă de la începutul stagiunii, va porni cu prima şansă la o victorie ce ar avea darul de a-l face şi mai încrezător înaintea Turului Franţei.

Triumfător în Dauphiné sezonul trecut, Bradley Wiggins este avantajat acum de cei aproximativ 60 de kilometri de contratimp individual, dar şi de absenţa finişurilor adevărate în căţărare, o decizie la prima vedere ciudată, însă logică, deoarece organizatorii şi-au dorit ca Dauphiné să semene cu Turul Franţei. Pe lângă aceste aspecte, liderul lui Sky va avea alături o echipă extrem de puternică, din care nu vor lipsi Richie Porte, Edvald Boasson Hagen, Christopher Froome şi Michael Rogers.

Dacă englezul în vârstă de 32 de ani a declarat că va lupta pentru tricoul galben, ceilalţi ciclişti importanţi prezenţi la start s-au limitat la a spune că unicul lor obiectiv este să îşi testeze condiţia fizică înainte de Marea Buclă. Aproape toate numele mari care vor merge în Le Tour vor concura şi în Dauphiné: Cadel Evans, Andy Schleck, Vincenzo Nibali, Denis Menchov, Janez Brajkovic, Jurgen Van Den Broeck şi Samuel Sanchez. Singurii care lipsesc sunt Frank Schleck, Alejandro Valverde şi olandezii lui Rabobank – Robert Gesink, Bauke Mollema şi Steven Kruijswijk – deoarece aceştia au preferat să participe în Turul Elveţiei.

Criteriul Dauphiné nu atrage neapărat prin traseu, cât prin cicliştii ce vor putea fi văzuţi în cursă. Practic, dintre cele opt zile gândite de organizatori, singura care se remarcă este penultima, când plutonul va trece peste Col de la Colombière şi Col de Joux-Plane. Aceasta din urmă e o căţărare relativ neobişnuită pentru Alpi, deoarece are pantă medie de 8,4% pe cei 11,7 kilometri ai săi. Pentru un ciclist ca Andy Schleck, aşteptat să piardă mult la contratimp, reprezintă ocazia perfectă pentru a recupera secunde sau minute în raport cu un Bradley Wiggins sau Cadel Evans, asta în cazul în care luxemburghezul este interesat de clasamentul general. Dacă nu, liderul lui RadioShack-Nissan poate încerca să obţină victoria de etapă, deoarece doar 12 kilometri mai rămân din vârf până la final.

Cursa, care se va desfăşura între trei şi zece iunie, va reprezenta pentru toţi cei veniţi la start ultima repetiţie înainte de Le Tour. Practic, între finalul Criteriului Dauphiné şi prima zi a Marii Bucle, mai rămân doar trei săptămâni.

Fuziunea, noua modă în ciclism

Anul trecut, când RadioShack şi Leopard Trek şi-au unit forţele, toată lumea se aştepta la o super-echipă, care să domine autoritar ciclismul. A trecut aproape jumătate din acest sezon şi gruparea luxemburgheză nu s-a ridicat la nivelul pretenţiilor, ba chiar riscă să se destrame, din cauza luptelor interne dintre fraţii Schleck şi Johan Bruyneel, tot mai multe voci fiind de părere că una dintre părţi va dispărea din ecuaţie la finalul anului.

Dar acum nu e vorba despre RadioShack-Nissan, ci despre Liqui-Bank sau Saxo-Gas, echipă care va apărea după ce Liquigas şi Saxo Bank vor fuziona. Evident, numele sunt doar o glumă, deoarece Liquigas se va retrage după acest sezon, al şaptelea în care a fost sponsorul principal al formaţiei manageriate de Roberto Amadio. Potrivit Gazzetei dello Sport, cele două au şanse mari să fuzioneze peste câteva luni, din motive diferite: una vrea bani, cealaltă puncte.

Îmi amintesc că şi în 2011 s-a vorbit despre o posibilă fuziune între Saxo Bank şi Astana, oarecum din aceleaşi raţiuni (rutieri+puncte UCI). Acea mişcare nu s-a materializat, însă aceasta are toate şansele, deoarece Liquigas şi Saxo Bank se complementează perfect. Pentru început, trebuie spus că plecarea lui Vincenzo Nibali în toamnă este 99% sigură, italianul urmând să fie însoţit de Alessandro Vanotti şi Valerio Agnoli. Nu sunt singurii oameni care se vor transfera, Sylwester Szmyd şi Daniel Oss fiind doriţi de BMC. Pentru Liquigas, lovitura ar fi teribilă, deoarece ar pierde nu doar trei rutieri, ci şi aproximativ 300 de puncte World Tour, cât au strâns aceştia până acum.

Cum nici Saxo Bank nu a strălucit în 2012 la acest capitol, soluţia ar fi simplă: aducerea unor ciclişti. Primul nume vehiculat este cel al lui Roman Kreuziger, care s-ar întoarce în Italia, după doi ani petrecuţi la Astana. Cu cele 150 de puncte adunate de ceh, noua formaţie ar fi mai liniştită în ceea ce priveşte licenţa World Tour şi pentru stagiunea viitoare. Totuşi, vor mai trebui transferaţi câţiva rutieri, iar aceştia, conform Gazzettei dello Sport, vor fi Gianluca Brambilla şi Alessandro De Marchi, care au impresionat în Il Giro.

Cum ar arăta noua conducere? În condiţiile în care Saxo Bank va aduce banii, e de aşteptat ca Bjarne Riis să fie manager, dar şi ca mai mulţi directori sportivi să vină de la gruparea daneză. Acum mai rămâne o singură problemă de discutat: lotul. Dacă Alberto Contador hotărăşte să continue alături de Riis, atunci echipa va fi cu adevărat impresionantă. Şi aceasta, deoarece lângă spaniol ar mai fi Ivan Basso, Eros Capecchi, Damiano Caruso, Moreno Moser, Peter Sagan, Elia Viviani, Chris Anker Sørensen, Juan Jose Haedo, Bruno Pires şi Sergio Paulinho, plus Brambilla şi De Marchi.

Personal, nu sunt un fan al fuziunilor, pentru că acestea rar duc la ceva bun: sistemele se schimbă, mulţi ciclişti rămân fără o echipă, în timp ce unii dintre ei pur şi simplu nu mai dau randamentul obişnuit, din cauza tensiunilor inevitabile. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că în noua echipă danezo-italiană, orgoliile sunt (sau par să fie) mai mici decât la RadioShack-Nissan. Vom vedea ce se va întâmpla în august, când e posibil ca marea ştire a lunii să nu mai fie revenirea lui Contador.

Bob Jungels, învingător în Paris-Roubaix sub 23 de ani

În toată nebunia creată de finalul Turului Italiei, celelalte curse desfăşurate în week-end-ul trecut au primit puţină atenţie. Aşa a fost cazul şi cu versiunea pentru tineret a clasicei Paris-Roubaix, care a fost câştigată de Bob Jungels. Rutierul echipei continentale Leopard Trek a atacat pe sectorul Cysoing, cu 26 de kilometri înainte de sosire, lăsându-i în urmă pe ceilalţi favoriţi, incapabili să răspundă. Din acel moment, luxemburghezul a făcut o cursă solitară perfectă, mărindu-şi avansul cu fiecare kilometru parcurs. Drept urmare, Jungels a ajuns la final cu un avans de aproape trei minute în faţa următorilor clasaţi, belgianul Yves Lampaert şi australianul Tom Scully.

Un ciclist care s-a făcut remarcat încă din 2009, Jungels a arătat încă o dată că poate deveni un all-rounder de excepţie, deşi momentan e prea devreme pentru a vorbi despre drumul pe care îl va urma în viitor. Primul rutier din Marele Ducat învingător în versiunea pentru tineret a “Infernului Nordului”, Bob Jungels a adăugat acest succes celor obţinute în alte competiţii importante, precum Le Triptyque des Monts et Châteaux şi Flèche du Sud.

Ce a avut de spus după victoria din Franţa? “Sunt foarte fericit! A fost nebunie curată! Paris-Roubaix este cea mai importantă cursă din lume, atât la seniori, cât şi la sub 23 de ani. Am atacat în acelaşi loc în care am fost lăsat în urmă atunci când am concurat aici la juniori. Cât timp am fost singur, am simţit numai durere, dar acum trăiesc un sentiment uimitor. Totul a mers perfect”.

Pentru mulţi, victoria lui Jungels a fost oarecum neaşteptată, deoarece acesta a slăbit câteva kilograme în 2012 şi s-a antrenat mai mult la altitudine, urmare a deciziei de a se concentra pe cursele valonate. Cu toate acestea, nu se poate spune că a reprezentat o surpriză, ci încă o confirmare a talentului imens pe care îl are luxemburghezul. Partea mai frumoasă este că el nu se va opri aici, iar dacă totul decurge bine în a doua parte a stagiunii, atunci îl văd ca unul dintre principalii favoriţi la Campionatele Mondiale de la Valkenburg.

Problemele continuă la RadioShack-Nissan

Echipa luxemburgheză stă pe un butoi cu pulbere şi e foarte posibil ca fitilul să fie aprins în Turul Franţei, ceea ce ar dinamita evoluţia lui RadioShack-Nissan şi ar duce la ratarea obiectivelor. Ultimul conflict a apărut în etapa a 15-a din Il Giro, când Frank Schleck a abandonat, urmare a unei probleme la umăr. Luxemburghezul acuzase dureri acolo de câteva zile, însă decizia sa a fost criticată de Bruyneel, care a declarat că cel mai mare dintre fraţi a dezamăgit întreaga echipă prin atitudinea lui.

Practic, managerul belgian l-a acuzat indirect pe acesta că ar fi putut să continue cursa şi chiar să lupte pentru un loc pe podium, însă a hotărât să abandoneze pentru a nu se obosi înainte de Turul Franţei, unde vrea să concureze alături de Andy Schleck. Pe lângă asta, mai trebuie reamintit că Frank nu a fost niciodată împăcat cu ideea de a merge în Il Giro, el ajungând acolo doar după accidentarea suferită la genunchi de danezul Jakob Fuglsang.

Supărat după abandonul liderului din Corsa Rosa, Johan Bruyneel a spus că nimeni de la RadioShack-Nissan nu are asigurat locul în Le Tour. Neoficial, se pare că doi ciclişti sunt siguri de participarea lor: Chris Horner, care l-a impresionat pe Bruyneel în Tirreno-Adriatico şi Turul Californiei, şi Fabian Cancellara, singurul rutier ce i-a adus victorii grupării luxemburgheze. În afară de aceştia, nici măcar Andy Schleck nu este 100% sigur de poziţia sa, mai ales că unile voci spun că Bruyneel e tentat ca pe parcursul Marii Bucle să îi transforme pe Andreas Klöden şi Horner în liderii echipei.

Evident, toate acestea sunt numai zvonuri, dar dacă la ele adăugăm decizia de a nu-l lua în Marea Buclă pe Kim Andersen, un apropiat al fraţilor Schleck, situaţia are toate şansele să explodeze, caz în care proiectul RadioShack-Nissan, anunţat cu surle şi trâmbiţe la începutul sezonului, se va transforma într-o imensă dezamăgire.

Wiggins merge “ceas”

Duminică, Bradley Wiggins a devenit primul rutier de la Tony Rominger, în 1991, care a realizat dubla Paris-Nisa – Turul Romandiei în acelaşi sezon. A doua victorie a sezonului într-o cursă pe etape, venită după o evoluţie excelentă atât pe munte, cât şi la contratimp (unde s-a impus chiar dacă i-a sărit lanţul), a confirmat că britanicul în vârstă de 31 de ani este principalul favorit la tricoul galben în Turul Franţei. Pregătirea de până acum este aproape identică cu cea a lui Cadel Evans în 2011, când acesta s-a impus în Marea Buclă, iar dacă tiparul se respectă, Parisul îl va primi pe Wiggins în galben.

O scurtă comparaţie între Cadel Evans şi Bradley Wiggins spune următoarele:

– în martie 2011, Evans a câştigat Tirreno-Adriatico/ un an mai târziu, Wiggins s-a impus în Paris-Nisa

– în aprilie 2011, rutierul lui BMC a triumfat în Turul Romandiei/ în aprilie 2012, ciclistul echipei Sky a terminat primul în aceeaşi cursă

– la finalul lui aprilie 2011, australianul avea în picioare 22 de zile de cursă/ la finalul lui aprilie 2012, britanicul are 20 de zile

– succesul lui Evans în Le Tour a venit la contratimpul individual din penultima etapă/ în mod normal, cu doar trei finişuri la altitudine, ediţia din acest an a Marii Bucle va fi decisă la contratimp, peste o sută de kilometri urmând să îi aştepte pe rutieri în cele trei săptămâni ale cursei

În 2009, când a apărut pe scena ciclismului, Sky îşi propunea să ofere un câştigător britanic în Turul Franţei până în 2013, iar mulţi râdeau la acea vreme de echipa manageriată de David Brailsford. Acum, Sky ar putea fi cea care va râde la urmă, deoarece are toate şansele să îşi îndeplinească obiectivul în această vară, cu un an mai repede decât planurile iniţiale.

RadioShack-Nissan, încotro?

Toamna trecută, toată lumea a uitat despre transferul lui Philippe Gilbert la BMC sau problemele lui Alberto Contador, odată ce a apărut confirmarea fuziunii dintre RadioShack şi Leopard-Trek. Mutarea a surprins pe toată lumea, deoarece două lumi diferite, cu stiluri opuse, urmau să formeze un întreg. La prima vedere, se anunţa crearea unei echipe “galactice”, cu un parteneriat de excepţie: Andy Schleck – Johan Bruyneel. Mulţi considerau că experienţa lui Bruyneel (câştigător a nouă Tururi ale Franţei din postura de manager) va fi decisivă pentru a-l ajuta pe Schleck să devină primul luxemburghez care se impune în Marea Buclă după mai mult de jumătate de secol.

Totuşi, atmosfera nu a fost roz în niciun moment, deoarece “jumătatea” Leopard-Trek nu a agreat fuziunea, nu l-a primit cu braţele deschise pe Bruyneel şi nici nu a fost de acord cu dezmembrarea nucleului venit de la Saxo Bank, în urmă cu un an. Însă dorinţa celor de la Leopard nu a contat în faţa celei a lui Flavio Becca, patronul formaţiei luxemburgheze, care dorea rezultate pe bandă rulantă, ignorând că rutierii începuseră să le aducă (un loc şase în Vuelta şi o victorie în Giro di Lombardia).

Noua echipă, RadioShack-Nissan, a început sezonul cu planuri mari, dar acum, după aproximativ patru luni, se află foarte aproape de o criză majoră. După podiumuri aduse de Tiago Machado şi Chris Horner în curse de World Tour (Turul Down Under şi Tirreno-Adriatico), plus două victorii obţinute de Fabian Cancellara, dezastrul a lovit-o pe RadioShack-Nissan odată cu fractura de claviculă suferită de elveţian în Turul Flandrei. Deşi poate părea exagerat, dezastru este cuvântul potrivit pentru a descrie ce a însemnat acel moment, deoarece a scos la iveală nemulţumirile din cadrul echipei, care nu au mai putut fi mascate cu ajutorul unor triumfuri.

Primele tensiuni între fraţii Schleck şi Bruyneel

Anul trecut, odată instalat în funcţia de manager al lui RadioShack-Nissan, Johan Bruyneel a sugerat posibilitatea ca Frank şi Andy Schleck să concureze în Mari Tururi diferite. Planul belgianului era să îl trimită pe primul în Il Giro, în timp ce al doilea urma să fie lider în Le Tour. Din nefericire pentru el, a trebuit să renunţe la această idee din două motive: cei doi s-au opus cu vehemenţă şi i-au transmis într-o discuţie privată că va avea viaţă grea dacă va face asta; în al doilea rând, Jakob Fuglsang şi-a prelungit contractul numai după ce i s-a promis că va fi liderul echipei în Corsa Rosa şi nici măcar Bruyneel nu îşi permitea să încalce respectiva înţelegere, deoarece ar fi declanşat un conflict uriaş.

Apoi, înainte de Liège–Bastogne–Liège, a pornit un prim conflict între vedetele echipei şi noul manager. Motivul: acesta a decis ca danezul Kim Andersen să nu facă parte din staff-ul pentru Turul Franţei, o mişcare prin care a căutat să le transmită luxemburghezilor că el este unicul conducător al echipei, dar şi să îi scoată pe cei doi de sub influenţa directorului sportiv care le-a fost alături încă de când aceştia au debutat la profesionişti.

Lui Andy Schleck nu i-a picat deloc bine vestea şi a declarat că îl vrea pe Kim Andersen în maşina din Turul Franţei, însă Bruyneel a făcut una dintre rarele sale demonstraţii de autoritate şi a subliniat că acesta nu are ce căuta în Marea Buclă. La prima vedere, hotărârea belgianului are acoperire, mulţi fiind de părere că Andersen este un personaj care nu ştie cum să reacţioneze în momentele importante ale unei curse (multe exemple vin din Le Tour 2011), fiind depăşit de situaţie. La o privire mai atentă, e foarte posibil că decizia lui Bruyneel să se întoarcă împotriva sa, iar acesta să se confrunte cu o revoltă a fraţilor Schleck, în cazul în care lucrurile nu vor merge pe drumul dorit în luna iulie.

Problema americană

În iunie 2011, mulţumiţi de rezultatele echipei, conducătorii companiei RadioShack au prelungit contractul de sponsorizare pentru încă doi ani. Însă lucrurile au luat o întorsătură total neaşteptată la începutul lunii martie, când Lee Applbaum a plecat de la RadioShack. La prima vedere, o informaţie oarecare, dar nu era deloc aşa, deoarece Applbaum a fost cel care a avut o contribuţie importantă la înfiinţarea echipei.

Venit la compania RadioShack în 2008, americanul a fost director al departamentului de marketing şi vice-preşedinte executiv, iar datorită eforturilor sale, şefii companiei au fost de acord să investească într-o echipă de ciclism. Un admirator al lui Lance Armstrong, acesta a făcut din RadioShack unul dintre obiectivele sale, iar asta i-a nemulţumit pe superiorii lui, care s-au arătat deranjaţi de suma pe care trebuiau să o vireze la bugetul formaţiei. La acest aspect se adaugă şi cifrele sub aşteptări realizate de departamentul de marketing şi astfel avem un tablou complet al motivelor plecării lui Lee Applbaum.

Mai mult, RadioShack a dorit să oprească imediat investiţia şi nici nu a vrut să audă de o fuziune cu Leopard-Trek, dar în cele din urmă a fost convinsă să meargă mai departe. Care a fost compromisul? Deşi nu este oficial, se pare că americanii vor da bani şi în 2012, însă  înţelegerea se va opri la finalul stagiunii şi nu va mai continua şi anul viitor, aşa cum era prevăzut. Ce se va întâmpla în cazul acesta?

Câteva variante: fie Flavio Becca va continua să susţină echipa singur (deşi ceva îmi spune că răbdarea nu este punctul lui forte, iar promisiunile nu mai au niciun efect), fie Johan Bruyneel îşi va folosi din plin relaţiile şi va găsi un sponsor care să investească cel puţin doi ani. Dacă nu va fi pusă în practică niciuna dintre ideile de mai sus, viitorul e sumbru pentru rutierii aflaţi acum la RadioShack-Nissan, care s-ar putea vedea puşi într-o situaţie similară cu cea a cicliştilor obligaţi la finalul lui 2011 să o părăsească pe Leopard-Trek.

Încă ceva

Era să uit: cine este managerul lui RadioShack-Nissan? Primul răspuns care îi vine cuiva în minte e Johan Bruyneel. Greşit! Site-ul Uniunii Cicliste Internaţionale spune că această funcţie e ocupată de Luca Guercilena, care este ajutat de Kim Andersen, Lars Michaelsen, Jose Azevedo, Dirk Demol şi Alain Gallopin. Bun, şi atunci unde e Bruyneel?

Simplu: belgianul este angajatul firmei Capital Sports and Entertainment, cea care deţine licenţa de World Tour (apropo, unul dintre proprietarii lui CSE este Lance Armstrong). Şi acum devine clar de ce UCI i-a chemat pe reprezentaţii echipei în faţa Comisiei de Licenţiere toamna trecută, când RadioShack-Nissan a spus că a fost vorba doar despre câteva mici încurcături.

Iniţial, forul din Elveţia nu a fost de acord cu această structură, la fel cum nu a acceptat nici site-ul www.radioshacknissantrek.com, deoarece apar trei sponsori, lucru interzis de regulament. Totuşi, din cauza relaţiilor lui Bruyneel şi datorită rutierilor de top aflaţi la RadioShack-Nissan, UCI a cedat, dar se pare că acest acord e valabil doar până la finalul sezonului, când soarta grupării va ajunge din nou în faţa membrilor Comisiei de Licenţiere, iar aceştia nu vor mai decide în favoarea echipei, dacă lucrurile nu intră pe făgaşul normal (de aici dorinţa belgianului de a pune bazele unei ligi private; dar asta este o altă poveste).

E clar, linia de demarcaţie între o super echipă şi o echipă ameninţată cu desfiinţarea este foarte subţire, mai ales când există atât de mulţi factori variabili. Şi atunci, vine întrebarea logică: RadioShack-Nissan, încotro?

Liège–Bastogne–Liège 2005: un kazah în Valonia

A 91-a ediţie a clasicei din Belgia a avut doi mari favoriţi la start, pe Michael Boogerd şi Paolo Bettini. Italianul era dublu învingător în “La Doyenne”, în timp ce olandezul, aflat aproape de finalul carierei, încerca să îşi treacă în palmares primul succes într-un “Monument” şi să îi reducă la tăcere pe criticii săi, majoritatea din ţara natală. Boogerd, unul dintre cei mai valoroşi rutieri de clasice ai acelor ani, era acuzat în permanenţă de presa batavă pentru că alegea să aibă un sezon plin, în loc să se concentreze doar pe anumite curse de o zi.

Prima evadare serioasă s-a format după 29 de kilometri de la start şi i-a avut în componenţă pe Steffen Wesemann, Benjamin Noval, Koen De Kort, Walter Beneteau şi Johan Verstrepen. Pe Côte de la Roche, aceştia s-au bucurat de un avans de peste opt minute, care a început să scadă odată ce Rabobank şi Davitamon-Lotto au trecut la trena plutonului. Pe Côte De Wanne, grupul fruntaş s-a destrămat, astfel încât doar Noval şi Wesemann au mai rezistat în faţă, dar avantajul lor scăzuse la aproximativ două minute şi jumătate.

Pe Côte de la Haute-Levée, cea mai lungă căţărare din cursă, ritmul dus de pluton a fost unul infernal, mulţumită lui Jens Voigt, Santiago Botero şi Fabian Wegmann. De altfel, atât de puternic au mers aceştia, încât nu numai evadaţii au avut de suferit, ci şi ceilalţi ciclişti din grupul principal, nume sonore fiind distanţate – Davide Rebellin, Danilo Di Luca sau Erik Dekker. Practic, toate planurile şi strategiile au fost date peste cap, mult mai repede decât s-a aşteptat cineva.

Evadare în doi

Autor al unei primăveri excelente până atunci (victorii în Étoile de Bessèges, Turul Mediteranean, Paris-Nisa şi Turul Ţării Bascilor), Jens Voigt a decis să atace din primul grup cu 52 de kilometri rămaşi până la sosire, exact pe Côte de la Vecquée, unde panta medie era de 5,9%. Deşi nu era un om care să fie lăsat să se desprindă, ceilalţi oameni i-au dat mână liberă, cu excepţia unui singur ciclist: Alexandr Vinokourov. Kazahul a simţit foarte bine momentul, a plecat după germanul de la CSC şi a început să colaboreze cu acesta pentru a pune o distanţă cât mai mare între ei şi urmăritori.

Când s-a ajuns la poalele lui Côte de la Redoute, evadaţii aveau ceva mai mult de un minut în faţa grupului care îi cuprindea pe Botero, Dekker, Rebellin, Cadel Evans, Pieter Weening sau Paolo Bettini. Însă Redoute este o ascensiune foarte dură, cu pantă medie de 8,4%, şi asta s-a văzut pe şosea, astfel încât la finalul ei, Voigt şi Vinokourov mai păstrau un avantaj de numai 22 de secunde.

Odată trecut acest obstacol, evadaţii au prins din nou aripi, iar avansul lor a ajuns încă o dată la un minut, în mare parte şi datorită faptului că grupul urmăritor nu mai era numeros şi nici nu se organizase bine. Favoriţii nu au dorit să colaboreze, pentru a nu rămâne fără energie la final, în cazul în care Voigt şi Vinokourov ar fi fost prinşi, iar această decizie s-a întors împotriva lor. Drept urmare, când a început Côte de Saint-Nicolas, ultimul deal al zilei, cei din faţă aveau un avans de un minut şi 15 secunde.

Pe dificila pantă de 11%, Vinokourov a fost primul care a mişcat, accelerând în speranţa că îl va îndepărta pe adversarul său. Însă germanul a fost de neclintit şi “s-a lipit” imediat de kazah. Între timp, sub impulsul lui Evans, avantajul evadaţilor ajunsese la numai 40 de secunde. Puteau rezista aceştia până la final? Da, pentru că Jens Voigt a trecut din nou la trenă şi a dat câteva pedale sănătoase. Apoi, pe ultima linie dreaptă, cei doi au început tradiţionalul joc de-a şoarecele şi pisica, din care învingător a ieşit rutierul lui T-Mobile. Acesta a sprintat pe lângă Voigt şi s-a impus pentru o lungime de bicicletă, trecându-şi în palmares prima victorie a carierei într-un “Monument”. La cinci ani de la acel succes, Vino a mai câştigat o dată Liège–Bastogne–Liège şi a devenit al 17-lea ciclist cu cel puţin două succese în “La Doyenne”.

Ce nu am înţeles din scrisoarea lui Galimzyanov

• De ce explicaţia dată de acesta, prin care a recunoscut că s-a dopat cu eritropoetină, a fost scrisă de mână? Toate comunicatele, indiferent că vin din partea rutierilor sau a echipelor, sunt redactate formal de către un ofiţer de presă care încearcă să prezinte întâmplarea într-o notă relativ avantajoasă pentru persoana în cauză. În schimb, parcă Denis Galimzyanov a dorit să îşi toarne imediat cenuşă în cap.
• Încă de la început, înainte să apară o reacţie din partea ciclistului, Hans-Michael Holczer, managerul Katushei, a ţinut să specifice că echipa rusă nu are nicio implicare. Practic, cuvintele lui au fost întărite de cele ale sprinterului în vârstă de 25 de ani, care a folosit majuscule pentru a sublinia acest aspect. Nu e ciudat?
• Va colabora Denis Galimzyanov cu Federaţia de Ciclism din ţara sa? Va dezvălui de unde a cumpărat EPO şi dacă a mai fost ajutat de cineva, în ideea că ar putea obţine astfel o pedeapsă mai mică? De fapt, i se va oferi acest târg?
• Este al patrulea scandal de dopaj din istoria Katushei, după Antonio Colom, Christian Pfannberger şi Alexander Kolobnev (corect, acesta a fost achitat de TAS, însă ideea rămâne). Mai puneţi la socoteală şi vizita făcută de carabinieri la sediul din Lonato, anul trecut, şi tabloul general nu arată deloc bine.
• Mai recurg sportivii la EPO? Epoca de aur a acestei substanţe a fost în urmă cu un deceniu, cine o foloseşte acum îşi joacă practic cariera la ruletă.

Walkowiak

Turul Franţei din 1956 a intrat în istorie, dar nu pentru francezi, care nu au găsit nimic remarcabil în victoria lui Roger Walkowiak. Motivele par să fi fost diverse: era fiul unor imigranţi polonezi, se afla la cea mai slabă echipă înscrisă la start, iar numele său nu a vândut ziare şi nici nu a adus bani din publicitate, deşi a terminat înaintea unor oameni ca Charly Gaul sau Federico Bahamontes.

La mai mult de jumătate de acel triumf ce i-a creat neplăceri, în loc să îi ofere recunoaşterea unei naţiuni, Walkowiak a acordat un interviu pentru Bicycling.com, în care a vorbit despre succesul său şi decizia de a ieşi din lumina reflectoarelor  odată cu retragerea din activitate. Ce a avut de spus francezul, aici: http://www.bicycling.com/news/featured-stories/lamentation.

Paris-Roubaix 1996: 1-2-3 pentru Mapei

Fiecare ediţie din “Infernul Nordului” este deosebită în felul ei, însă cursa de acum 16 ani a fost cu adevărat aparte, intrând pentru totdeauna în istoria ciclismului, datorită finişului său neaşteptat, dar şi controverselor iscate apoi . La start s-a aflat poate cea mai puternică echipă văzută vreodată pe piatra cubică din nordul Franţei, Mapei, care propunea patru mari favoriţi la victorie: Gianluca Bortolami, Franco Ballerini, Johan Museeuw şi Andrea Tafi. Gruparea italiană, manageriată de Patrick Lefevere, omul aflat acum în spatele lui Omega Pharma-Quick Step, nu concepea să rateze primul loc, cu atât mai mult cu cât era ediţia ce marca un secol de la înfiinţarea Paris-Roubaix.

Ca de obicei, Pădurea Arenberg a fost sectorul care a dus la dezintegrarea plutonului, astfel încât în frunte au mai rămas doar 12 ciclişti: jumătate dintre aceştia erau de la Mapei, alături de ei mai aflându-se rutieri precum Andrei Tchmil (învingătorul din 1994), Fabio Baldato şi Viatcheslav Ekimov. Apoi, după câţiva kilometri, a intrat în funcţiune maşinăria lui Mapei, care a impus un ritm fantastic, ce a dus la o nouă rupere. Astfel, Andrea Tafi, Johan Museeuw şi Gianluca Bortolami s-au trezit singuri în faţă, cu 75 de kilometri înainte de sosire.

Acolo ar fi trebuit să fie şi Franco Ballerini, însă câştigătorul ediţiei din 1995 a avut un ghinion incredibil, făcând pană de trei ori pe o distanţă de doar zece kilometri. Cu toate acestea, italianul nu a renunţat şi a început o cursă nebună de urmărire, pentru a-i ajunge pe colegii săi. Însă acţiunea lui Ballerini nu a durat foarte mult, deoarece Patrick Lefevere i-a transmis să încetinească, în condiţiile în care lângă el era Stefano Zanini, ciclist foarte bun la sprint.

Telefon de la Milano

Odată cu parcurgerea kilometrilor, a devenit din ce în ce mai clar că învingătorul se va alege dintre cei trei de la Mapei, iar fanii aşteptau un deznodământ epic, potrivit pentru centenarul clasicei. Într-adevăr, finalul a fost memorabil, dar nu s-a ridicat la nivelul speranţelor pe care şi le făcuseră suporterii. Un prim indiciu a venit cu doar opt kilometri rămaşi până la sosire, când Johan Museeuw a făcut pană, iar italienii l-au aşteptat, în loc să meargă mai departe.

Între timp, cât belgianului i se schimba roata, maşina în care se afla Lefevere a venit lângă ceilalţi doi şi acesta le-a spus să respecte planul şi să nu atace. Conversaţia dintre ei a fost făcută publică de postul TV Italia Uno, care “a prins” totul cu ajutorul satelitului: “Trebuie să îl convingi pe Andrea să rămână calm, altfel îşi caută altă echipă”, i-a spus Lefevere lui Bortolami, care a mers la compatriotul său să îi transmită acest mesaj. “Nu vreau să câştig, îmi doresc locul doi, dar tu nu vrei să mi-l dai”, a venit răspunsul unui Tafi extrem de trist, care dorea să îi dea îi dedice acel rezultat fiicei sale, ce urma să vină pe lume peste doar câteva zile.

Trio-ul lui Mapei şi-a făcut o intrare triumfală pe velodromul din Roubaix, însă aplauzele cu care au fost primiţi de public s-au transformat în rumoare după câteva secunde, când fanii şi-au dat seama că nimeni nu va sprinta. Johan Museeuw, aflat în faţă, s-a uitat de câteva ori peste umăr, parcă pentru a se asigura că înţelegerea va fi respectată. Apoi, când a văzut că nu vor apărea surprize nedorite, belgianul a făcut un gest cu mâna pentru a le mulţumi italienilor pentru ajutorul lor şi a obţinut prima victorie din carieră în Paris-Roubaix, intrând pentru totdeauna în legendă.

Nu toată lumea a fost la fel de bucuroasă: Andrea Tafi şi-a exprimat tristeţea pentru scenariul gândit de managerul lui Mapei, în timp ce ziarele din ţara sa i-au acuzat pe italieni de trădare şi au denunţat farsa din Paris-Roubaix. Chestionat de ziarişti după cursă, Patrick Lefevere a apărat victoria lui Museeuw: “Succesul de astăzi este o mărturie a forţei echipei noastre şi a susţinerii pe care am primit-o din partea sponsorului. Italienii ştiau cât de important este Johan pentru noi, el e figura principală a echipei din 1993. Nu ar fi fost corect să sprintăm, mai ales fupă efortul depus de toţi”.

Totodată, belgianul a lăsat de înţeles că Giorgio Squinzi, patronul lui Mapei, a decis învingătorul şi i l-a comunicat printr-un telefon scurt, dat de la sediul companiei. De cealaltă parte, Squinzi a spus că hotărârea a fost doar a membrilor echipei şi a ţinut să sublinieze că şi-ar fi dorit un sprint între cei trei, însă telefonul din maşina lui Lefevere era închis când l-a sunat pe acesta. Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc, însă peste toate aceste controverse rămâne demonstraţia extraordinară de forţă a lui Mapei, care a stăpânit “Infernul Nordului” ca nicio altă echipă în istoria de peste un veac a cursei.