Cafe Roubaix

Cum se acordă licenţele World Tour

Am observat că multă lume confundă clasamentul World Tour cu cel pe baza căruia Uniunea Ciclistă Internaţională stabileşte licenţele World Tour pentru un anumit sezon, semn că lucrurile nu sunt clare în ceea ce priveşte acest aspect, poate şi pentru că UCI nu s-a grăbit să îl explice. Tocmai de aceea, am hotărât să scriu acest articol, pentru a arăta cum funcţionează sistemul pus la punct de forul din Elveţia.

Pentru început, trebuie spus că prima ierarhie este întocmită luând în considerare punctele obţinute doar în evenimentele World Tour dintr-un sezon şi nu este similară cu cealaltă, dar o condiţionează pe aceasta. Cum anume? Simplu: cicliştii primesc un anumit număr de puncte pe baza poziţiei pe care o ocupă în clasamentul World Tour, astfel: locurile 1 – 10 (100 de puncte), locurile 11 – 20 (70 de puncte), locurile 21-30 (50 de puncte), locurile 31 – 50 (30 de puncte), locurile 51 – 65 (20 de puncte), locurile 66 – 100 (10 puncte), locurile 101 – 130 (3 puncte), locurile 131 – 150 (2 puncte) şi locurile 151 – 200 (1 punct). În plus, aici contează şi rutieii care au obţinut puncte în timp ce concurau pentru grupări Pro Continentale, spre deosebire de ierarhia stagională World Tour, acolo unde sunt luaţi în calcul doar cei care provin de la echipe aflate în primul eşalon valoric.

Apoi, la “zestrea” unei echipe se pun şi punctele pe care un rutier le-a strâns în circuitele continentale – Europa, America, Asia, Oceania şi Africa – ceea ce explică de ce unele formaţii s-au orientat către ciclişti iranieni sau sloveni în ultima vreme. Puncte bune iau şi primii trei clasaţi din Marile Tururi, precum şi câştigătorii de etape, dar acestea variază în funcţie de importanţa cursei. De exemplu, Mark Cavendish a obţinut 48 de puncte din cele şase succese bifate în Il Giro şi Le Tour, deşi în ierarhia World Tour a adunat 108.

Regulamentul UCI împarte cursele în mai multe categorii: Mari Tururi, Clasa l (Paris-Nisa, Tirreno-Adriatico, Criteriul Dauphiné şi Turul Elveţiei), Clasa a ll-a (Turul Down Under, Turul Romandiei, Turul Beneluxului, etc) şi HC (Turul Californiei, Criteriul Internaţional, Scheldeprijs Vlaanderen, Turul Turciei, etc). Ca şi cum nu existau destule calcule de făcut, regulamentul prevede ca puncte să mai obţină campionii mondiali la seniori şi de tineret (o măsură prin care echipele sunt încurajate să semneze cu ciclişti tineri), dar şi campionii continentali, fie că este vorba despre cursa pe şosea sau de contratimp.

Mulţi au fost surprinşi de faptul că RadioShack-Nissan şi-a trimis constant rutieri în evadările din Turul Franţei, o strategie care i-a adus formaţiei luxemburgheze prima poziţie în ierarhia pe echipe. Teoretic, un premiu mai mult de consolare, deoarece nici expunerea mediatică nu este foarte mare, însă nu aşa au gândit şi directorii sportivi, care s-au gândit la punctele extrem de importante puse în joc. Motivul a fost simplu: în cursele pe etape din categoriile menţionate mai sus, câştigătoarele clasamentelor pe echipe, precum şi celelalte formaţii de pe podium, sunt recompensate cu puncte. Drept urmare, deşi a fost ironizată de mulţi pentru încăpăţânarea de a lupta pentru aceste succese relative mici, RadioShack-Nissan a urmat un plan bine gândit, care i-a adus un total 87 de puncte; impresionant, în condiţiile în care Bradley Wiggins şi Chris Froome au adunat 70 de puncte prin clasările finale din Turul Franţei.

Mai este ceva: tricourile distinctive aduc şi ele puncte. Mai exact, Sky a primit 15 puncte pentru tricoul galben al lui Bradley Wiggins, în timp ce Liquigas a luat 10 puncte datorită tricoului verde al lui Peter Sagan, la fel ca Europcar, echipă pentru care Thomas Voeckler a câştigat tricoul alb cu buline roşii. Tot la acest capitol, o grupare primeşte puncte pentru fiecare zi în care un rutier de-al său poartă un tricou distinctiv, diferenţa fiind făcută de importanţa acestuia. Din nou, pentru un exemplu cât mai bun, o aduc în discuţie pe RadioShack-Nissan. După victoria din prologul de la Liège, Fabian Cancellara a condus clasamentul Turului Franţei vreme de o săptămână; prin asta, el a contribuit la totalul formaţiei sale cu 21 de puncte.

Bun, şi cum se fac calculele finale? Se adună punctele primilor 15 ciclişti din sezonul precedent, la acestea se adaugă punctele celor mai bine 15 clasaţi din sezonul care se încheie, precum şi punctele adunate datorită victoriilor din clasamentele pe echipe sau tricourilor obţinute/purtate. La toate acestea, UCI a mai introdus o regulă: fiecare echipă este obligată să aibă cinci ciclişti care au punctat şi cu un sezon în urmă, în caz contrar urmând să îi fie luate câte 10 puncte pentru fiecare absenţă (asta le poate asigura rutierilor încă un an de contract).

Odată explicate toate aceste lucruri, devine mai clar de ce unele grupări cu resurse limitat, se orientează către tineri sau ciclişti la care în mod normal nu s-ar uita, din ţări oarecum exotice. Sistemul are părţi bune, deoarece un clasament pe criterii sportive face lucrurile mai clare şi nu lasă loc de interpretări, însă are o mare problemă, şi anume, transformarea perioadei de transferuri într-o continuă “vânătoare” pentru unele echipe, disperate să îşi asigure rămânerea în primul eşalon valoric. De asemenea, va duce la dispariţia unor ciclişti şi la retrogradarea lor chiar la echipe Continentale, deoarece aceştia vor deveni nesemnificativi dacă nu vor avea punctele atât de necesare la final de sezon.

Sfârşitul “epocii Armstrong”

Timp de aproape un deceniu şi jumătate, Lance Armstrong a căzut mereu în picioare, indiferent de scandalurile de dopaj în care a fost implicat şi de acuzaţiile ce i-au fost aduse. Pe 23 august 2012 asta nu s-a mai întâmplat: americanul în vârstă de 40 de ani a decis să nu lupte împotriva Agenţiei Anti-Doping din Statele Unite şi să accepte suspendarea pe viaţă dictată de aceasta, dar şi retragerea celor şapte triumfuri din Turul Franţei, precum şi a altor victorii.

Comunicatul de presă emis de Armstrong (acesta a acceptat sancţiunea, dar nu a recunoscut că ar fi vinovat de vreuna dintre acuzaţiile ce i-au fost aduse:

There comes a point in every man’s life when he has to say, „Enough is enough.” For me, that time is now. I have been dealing with claims that I cheated and had an unfair advantage in winning my seven Tours since 1999. Over the past three years, I have been subjected to a two-year federal criminal investigation followed by Travis Tygart’s unconstitutional witch hunt. The toll this has taken on my family, and my work for our foundation and on me leads me to where I am today – finished with this nonsense. I had hoped that a federal court would stop USADA’s charade. Although the court was sympathetic to my concerns and recognized the many improprieties and deficiencies in USADA’s motives, its conduct, and its process, the court ultimately decided that it could not intervene.

If I thought for one moment that by participating in USADA’s process, I could confront these allegations in a fair setting and – once and for all – put these charges to rest, I would jump at the chance. But I refuse to participate in a process that is so one-sided and unfair. Regardless of what Travis Tygart says, there is zero physical evidence to support his outlandish and heinous claims. The only physical evidence here is the hundreds of controls I have passed with flying colors. I made myself available around the clock and around the world. In-competition. Out of competition. Blood. Urine. Whatever they asked for I provided. What is the point of all this testing if, in the end, USADA will not stand by it?

From the beginning, however, this investigation has not been about learning the truth or cleaning up cycling, but about punishing me at all costs. I am a retired cyclist, yet USADA has lodged charges over 17 years old despite its own 8-year limitation. As respected organizations such as UCI and USA Cycling have made clear, USADA lacks jurisdiction even to bring these charges. The international bodies governing cycling have ordered USADA to stop, have given notice that no one should participate in USADA’s improper proceedings, and have made it clear the pronouncements by USADA that it has banned people for life or stripped them of their accomplishments are made without authority. And as many others, including USADA’s own arbitrators, have found, there is nothing even remotely fair about its process. USADA has broken the law, turned its back on its own rules, and stiff-armed those who have tried to persuade USADA to honor its obligations. At every turn, USADA has played the role of a bully, threatening everyone in its way and challenging the good faith of anyone who questions its motives or its methods, all at U.S. taxpayers’ expense.

For the last two months, USADA has endlessly repeated the mantra that there should be a single set of rules, applicable to all, but they have arrogantly refused to practice what they preach. On top of all that, USADA has allegedly made deals with other riders that circumvent their own rules as long as they said I cheated. Many of those riders continue to race today. The bottom line is I played by the rules that were put in place by the UCI, WADA and USADA when I raced. The idea that athletes can be convicted today without positive A and B samples, under the same rules and procedures that apply to athletes with positive tests, perverts the system and creates a process where any begrudged ex teammate can open a USADA case out of spite or for personal gain or a cheating cyclist can cut a sweetheart deal for themselves. It’s an unfair approach, applied selectively, in opposition to all the rules. It’s just not right.

USADA cannot assert control of a professional international sport and attempt to strip my seven Tour de France titles. I know who won those seven Tours, my teammates know who won those seven Tours, and everyone I competed against knows who won those seven Tours. We all raced together. For three weeks over the same roads, the same mountains, and against all the weather and elements that we had to confront. There were no shortcuts, there was no special treatment. The same courses, the same rules. The toughest event in the world where the strongest man wins. Nobody can ever change that. Especially not Travis Tygart.

Today I turn the page. I will no longer address this issue, regardless of the circumstances. I will commit myself to the work I began before ever winning a single Tour de France title: serving people and families affected by cancer, especially those in underserved communities. This October, my Foundation will celebrate 15 years of service to cancer survivors and the milestone of raising nearly $500 million. We have a lot of work to do and I’m looking forward to an end to this pointless distraction. I have a responsibility to all those who have stepped forward to devote their time and energy to the cancer cause. I will not stop fighting for that mission. Going forward, I am going to devote myself to raising my five beautiful (and energetic) kids, fighting cancer, and attempting to be the fittest 40-year old on the planet.

Rămâne de văzut acum ce vor face Uniunea Ciclistă Internaţională şi ASO în privinţa victoriilor sale, mai ales a celor din Marea Buclă. Le vor şterge din palmaresul lui şi le vor acorda unor rutieri clasaţi pe locurile patru sau cinci la vremea respectivă, în condiţiile în care şi cicliştii de pe podium au fost prinşi dopaţi la un anumit moment? Îi vor permite să îşi păstreze succesele, ignorând pedeapsa dictată de USADA, pentru a nu crea o situaţie extrem de complicată, care ar risca să aducă prejudicii imense? Sau vor decide să pună un asterix în dreptul ediţiilor disputate între 1999 şi 2005, eliminându-le astfel din istorie?

PS: bun articolul scris de Brian Holcombe pentru Velonews (iar ultimul paragraf rezumă perfect situaţia din ciclism, în general).

Situaţia echipelor care vor licenţă World Tour

Dacă Uniunea Ciclistă Internaţională ar trage linie acum, cu două luni înainte de finalul sezonului, clasamentul ar arăta astfel (ierarhia ia în calcul şi cele mai recente transferuri):

1 – Sky – 1700 de puncte

2 – Omega Pharma-Quick Step – 1115 puncte

3 – BMC – 1067 de puncte

4 – RadioShack-Nissan – 903 puncte

5 – Astana – 886 de puncte

6 – Katusha – 798 de puncte

7 – Orica-GreenEdge – 792 de puncte

8 – Rabobank – 770 de puncte

9 – Garmin-Sharp – 748 de puncte

10 – Liquigas – 733 de puncte

11 – Movistar – 695 de puncte

12 – Vacansoleil – 690 de puncte

13 – Lotto-Belisol – 641 de puncte

14 – Lampre – 567 de puncte

15 – AG2R – 532 de puncte

16 – FDJ-BigMat – 525 de puncte

17 – Argos-Shimano – 380 de puncte

18 – Euskaltel – 363 de puncte

19 – Europcar – 357 de puncte

20 – Cofidis – 264 de puncte

21 – Saxo Bank-Tinkoff Bank – 229 de puncte

– După cum bine se ştie, primele 15 clasate în luna octombrie, la finalul sezonului, sunt sigure de licenţa World Tour. Pentru celelalte trei locuri luptă 5-6 echipe, dintre care trei vin din eşalonul Pro Continental (Colnago, Farnese Vini şi Androni-Giocattoli sunt peste Saxo Bank, dar nu vor aplica, deoarece nu au suficiente resurse). Asta înseamnă că acestea vor fi Argos-Shimano, Europcar şi Cofidis.

– RadioShack-Nissan ocupă poziţia a patra, însă este o clasare mincinoasă, lucru de care e conştient şi Johan Bruyneel. Cum Frank Schleck va fi suspendat, iar Andy Schleck va părăsi formaţia în toamnă (lucru din ce în ce mai probabil), echipa luxemburgheză va pierde automat 75% dintre puncte. Situaţia poate fi şi mai grea, în cazul unor alte plecări (Jakob Fuglsang, Fabian Cancellara), dar Bruyneel încearcă să nu fie luat prin surprindere. Tocmai de aceea, a trimis o echipă puternică în Vuelta, al cărei scop va fi să adune cât mai multe puncte pe acest final de sezon. Asta ar trebuie să ofere şi nişte indicii privind rutierii care vor rămâne anul viitor la echipă.

– AG2R şi FDJ-BigMat, ambele aflate în World Tour, tremură pentru licenţă. Practic, viitorul lor se va scrie în Vuelta şi în cursele din China, programate în luna octombrie – Turul Beijingului şi Turul Hangzhou. Dacă vor aduna în jur de 80-100 de puncte, nu ar mai trebui să aibă emoţii. Pe de altă parte, Franţa ar putea să rămână cu două echipe în World Tour, însă una dintre acestea să fie Europcar.

– În mod normal, nici Euskaltel nu stă prea bine, dar gruparea spaniolă are două avantaje faţă de sezonul precedent: un buget de nouă milioane de euro şi dorinţa de a transfera şi ciclişti din afara Ţării Bascilor sau fără legături cu această regiune.

– Argos-Shimano are şanse mari să urce în World Tour anul viitor. Dacă în 2012 a ratat barajul pentru doar un punct, gruparea olandeză stă mult mai bine acum şi chiar a promis câteva achiziţii importante, care i-ar aduce puncte serioase în ierarhia mondială.

– Saxo Bank-Tinkoff Bank este ultima, dar nu cred că Bjarne Riis îşi face griji. La ce buget are la dispoziţie, danezul poate realiza transferuri spectaculoase, care să urce echipa sa în prima jumătate. Cel mai probabil, acestea vor fi anunţate cu puţin timp înainte de finalul perioadei fixate de UCI, tocmai pentru a evita repetarea unui nou caz “Fuglsang”.

Revine Contador

A opta ediţie a Turului Beneluxului va consemna reîntoarcerea lui Alberto Contador în plutonul profesionist, după ce ibericul şi-a ispăşit suspendarea dictată de Tribunalul pentru Arbitraj Sportiv. Cu două contratimpuri şi un finiş pe Muur-Kapelmuur, cursa din Belgia şi Olanda se anunţă foarte interesantă, deşi nu rutierul în vârstă de 29 de ani va fi unul dintre favoriţi la victorie. Cu o zi înainte de start, acesta a susţinut o conferinţă de presă, care este redată integral, mai jos.

– După ultimul Tur al Franţei în care ai participat, ai spus că vrei să fii controlat anti-doping, deoarece asta ar schimba mentalitatea în ciclism. Eşti în continuare de acord cu acest lucru?

Da, gândesc la fel, pentru că mi s-au făcut mai multe controale în ultimele luni şi nu m-am plâns deloc. Totuşi, sunt de părere că anumite aspecte trebuie schimbate, dar şi că se impune găsirea unor soluţii pentru a se îmbunătăţi acest domeniu.

– Te simţi uşurat la gândul că vei concura luni?

Nu ştiu dacă uşurat este cuvântul potrivit, însă aştept cu nerăbdare să particip, deoarece asta îmi place cel mai mult să fac.

– Ai urmărit Turul Franţei la televizor?

Atunci când nu m-am antrenat, da, dar a fost altfel în comparaţie cu alţi ani.

– Cum ai trăit ultimele şase luni şi ce obiective ai acum?

A fost o jumătate de an foarte dificilă, pe care nu o voi uita niciodată. Nu am vrut să fiu văzut în public, mi-am schimbat locaţiile de antrenament, în unele zile am avut motivaţie, în altele nu prea. Sunt la fel de obosit ca în sezoanele precedente, pentru că m-am antrenat foarte mult. Doresc să le mulţumesc tuturor celor care m-au susţinut, pe şosea sau prin intermediul reţelelor de socializare, deoarece m-au ajutat să mă pregătesc în fiecare zi.

– Experienţa prin care ai trecut te-a schimbat ca persoană?

Este dificil de spus, dar cert e că mi-au fost luate câteva dintre iluziile pe care le aveam în urmă cu opt ani. M-a ajutat să mă maturizez şi să conştientizez că ciclismul face parte din viaţa mea, însă nu reprezintă viaţa mea. Simt că mă voi descurca mai bine în condiţiile dificile sau stresante.

– Doreşti să te răzbuni sau să demonstrezi ceva?

Absolut deloc, vreau doar să mă simt bine. Îmi place să mă antrenez, să fac sacrificii şi voi încerca să obţin cele mai bune rezultate.

– La ce primire te aştepţi din partea plutonului?

Aceeaşi pe care am avut-o în Turul Algarve din 2011: respect şi prietenie din partea celorlalţi.

– Care a fost cel mai greu moment din ultima perioadă?

Cel mai dificil mi-a fost în ultimii doi ani, când s-au vorbit şi scris lucruri despre mine fără limită. Din fericire, am avut alături familia şi prietenii, care m-au încurajat în permanenţă. Astfel, nu am avut nevoie de ajutorul unui specialist.

– Ai cu Saxo Bank-Tinkoff Bank un contract valabil timp de trei ani şi jumătate, dar sponsorul echipei va continua doar până la finalul lui 2013. Ţi-a promis Bjarne Riis ceva aparte? Care sunt obiectivele tale?

Pentru mine a fost foarte uşor să rămân aici, dar le sunt recunoscător şi celorlalte echipe care m-au contactat, deoarece mi-au respectat decizia. Ceea ce au facut Saxo Bank, Bjarne Riis şi sponsorii pentru mine este de nedescris. Le sunt dator şi nu am de gând să părăsesc echipa. Cât priveşte obiectivele, vom stabili asta în funcţie de fiecare sezon.

– Cu ce gânduri mergi în Turul Beneluxului?

În primul rând, să mă bucur de cursă şi să îmi regăsesc ritmul, deoarece nu se compară cu antrenamentele efectuate. Vreau să mă descurc bine.

– Ai discutat cu Frank Schleck în ultimele săptămâni?

Nu, dar îi doresc tot binele din lume. Suntem prieteni şi sper să se rezolve totul, atât pentru binele lui, cât şi al ciclismului.

– Te simţi o victimă a cazului în care ai fost implicat?

Este clar că legislaţia e depăşită, iar toate organismele de conducere ştiu asta, însă nu fac nimic pentru a o schimba.

7 din 7

Tom Boonen a câştigat E3 Prijs Harelbeke, Gent-Wevelgem, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix, Peter Sagan a obţinut 16 victorii şi tricoul verde în Turul Franţei, dar peste toţi este Bradley Wiggins în acest sezon. Britanicul în vârstă de 32 de ani a avut o stagiune fabuloasă, chiar dacă nu a fost cel mai spectaculos rutier, şi astfel şi-a construit un CV cu care nu mulţi se pot lăuda: Paris-Nisa, Turul Romandiei, Criteriul Dauphiné, Turul Franţei şi medalia olimpică de aur la contratimp.

De altfel, victoria obţinută miercuri i-a permis lui Wiggins să îşi păstreze imaculat palmaresul din 2012 în cursele de contratimp. Ciclistul echipei Sky a obţinut şapte succese la această disciplină, o aventură ce a început în Turul Algarve şi a continuat până la Londra, fără a da impresia că se va opri aici. Sezonul pe care l-a avut englezul este unic într-o viaţă pentru un rutier, iar meritul său e că a profitat din plin de fiecare ocazie avută la dispoziţie.

Ca o părere personală, mi-a plăcut reacţia lui Bradley Wiggins, care a aşteptat să termine Fabian Cancellara, câştigătorul din 2008, înainte de a sărbători medalia de aur. De asemenea, declaraţia dată la final a fost una cu mult bun-simţ: “For many years Fabian raised the bar and everyone was chasing Fabian. He probably peaked in 2009 at the Worlds in Medrisio where he annihilated the field and everyone was thinking, ‘how are we going to beat this guy?’ From that moment on, my coaching team have been looking at powers and cadence and things. Tony had been doing the same and he raised the bar and went past Fabian last year, and we were all quite far behind. That’s what sport is about. You can either give up at that point as most people do and say, ‘he’s on drugs or it’s impossible to close the gap,’ or you say, ‘this guy is an incredible athlete and let’s look at what he’s doing.’ The main thing we’ve changed is the cadence”.

Retragerea perfectă

Foarte puţini sportivi au ocazia să pună punct carierei printr-un succes major. Un exemplu pozitiv este Pete Sampras, care a câştigat la US Open în 2002, după o finală disputată împotriva lui Andre Agassi, iar apoi s-a retras din activitate. În schimb, la polul opus, se află mai mulţi sportivi care nu şi-au luat adio aşa cum şi-ar fi dorit: Zinedine Zidane, eliminat în finala Cupei Mondiale din 2006, în ceea ce a fost ultimul său meci, Michael Jordan, care nu a ajuns cu Washington Wizards în play-off în sezonul de final sau Miguel Indurain, care a ratat în 1996 şansa de a câştiga pentru al şaselea an la rând Turul Franţei.

Începând de sâmbătă, Alexandre Vinokourov se află în primul grup, al celor care s-au retras din sport printr-o victorie de vis. Kazahul în vârstă de 38 de ani, un outsider la Londra, a obţinut unul dintre cele  mai surprinzătoare succese din cariera sa, un triumf care a confirmat că, indiferent de traseu, cursa olimpică pe şosea este întotdeauna atipică. Arătând aceeaşi determinare şi ambiţie care l-au făcut popular printre fani la începutul deceniului trecut, Vinokourov a dat o lovitură de maestru în ultimii opt kilometri ai cursei din capitala Marii Britanii, simţind perfect care este momentul pentru a face mişcarea câştigătoare. Apoi, când mai erau doar 300 de metri, experienţa sa vastă şi-a spus cuvântul în faţa unui Rigoberto Uran ce a părut copleşit de situaţia în care se afla.

Astfel, Alexandre Vinokourov a intrat în posesia aurului, medalie care a venit în completarea celei de argint de la Sydney, când doar ordinele de echipă (T-Mobile) l-au împiedicat să termine primul, înaintea lui Jan Ullrich. Şi când te gândeşti că Vino nu s-ar mai fi aflat la Londra, dacă nu ar fi suferit acea fractură de femur în etapa a noua a Turului Franţei din 2011…

Nu îmi vine să cred

cât ghinion poate avea Fabian Cancellara! După ce o cvadruplă fractură de claviculă l-a scos din joc pentru Turul Flandrei şi Paris-Roubaix, o accidentare suferită exact în acelaşi loc l-a împiedicat să lupte pentru o medalie în cursa pe şosea de la Jocurile Olimpice.

Momentele de după final, cu rutierul elveţian plângând de supărare şi de durere în braţele antrenorului său, au fost cele mai emoţionante de până acum la această ediţie a competiţiei. În plus, e foarte posibil ca incidentul de sâmbătă să îl împiedice pe Cancellara să lupte pentru o medalie în contratimpul individual programat miercuri.

Chiar dacă a câştigat prologul în Turul Franţei şi a purtat tricoul galben timp de şapte zile, 2012 este un sezon de uitat cât mai repede pentru ciclistul în vârstă de 31 de ani.

Cum ar putea arăta Turul Franţei 2013

Mai sunt aproximativ trei luni până când Christian Prudhomme va face cunoscut traseul ediţiei cu numărul 100 din Marea Buclă, însă au apărut deja zvonuri despre etapele de anul viitor. Ce se ştie clar este că plutonul va pleca pentru prima oară din Corsica, unde rutierii vor sta trei zile: prima rundă le este destinată sprinterilor, în timp ce următoarele vor fi pe gustul atacanţilor şi puncheurilor, deoarece vor avea câteva căţărări dificile, precum Col de Vizzavona, Col de San Martinu sau Col de Marsulinu. De asemenea, după ce caravana va reveni pe continent, pe rutieri îi va aştepta un contratimp pe echipe, în lungime de 24,5 kilometri.

Cum în 2013 va fi celebrată ediţia cu numărul 100, organizatorii se pare că au de gând să pună pe traseu oraşele care au fost punct de plecare sau de sosire la ediţia inaugurală, în 1903. Care sunt acestea? Montgeron, Lyon, Marseille, Toulouse, Bordeaux, Nantes şi Paris. Prima etapă care va zgudui serios clasamentul general va fi a şaptea, când s-ar ajunge pe Mont Ventoux, ascensiune ce va reveni după patru ani în cursă. Totuşi, momentan nu este clar sub ce formă va figura aceasta: final în căţărare după o etapă în linie sau după un contratimp individual?

În 2013, caravana ar putea petrece trei zile în Pirinei, dar numai una ar oferi o sosire la altitudine; care va fi, încă nu se ştie. 14 iulie, Ziua Naţională a Franţei, are toate şansele să organizeze o rundă spectaculoasă prin prisma decorului: este vorba despre un contratimp individual la Mont-Saint-Michel, unde ar urma să se ajungă pentru doar a doua oară în istorie.

Ultima săptămână va aduce în prim-plan Alpii, iar dacă zvonurile se vor confirma, atunci spectacolul se anunţă unul cu adevărat deosebit. Miercuri, 17 iulie, plutonul va termina la Annecy, pentru ca doar o zi mai târziu să ajungă la Morzine-Avoriaz, căţărare unde Andy Schleck a obţinut o victorie de etapă în 2010. Ultimul finiş în căţărare va fi Alpe d’Huez, însă şi aici există câteva discuţii interesante. În primul rând, nu e clar dacă legendara ascensiune va găzdui o etapă normală sau un contratimp (lupta se dă cu Mont Ventoux); în al doilea rând, dacă etapa va fi în linie, sunt zvonuri potrivit cărora ascensiunea va figura de două ori. Practic, plutonul ar urca o dată pe Alpe d’Huez, ar face apoi o buclă, folosind un drum utilizat de către localnici, după care ar încheia pe căţărarea apărută în Le Tour în 1952.

Aşadar, făcând un scurt rezumat, ce ar putea oferi ediţia cu numărul 100 a Turului Franţei? O primă săptămână care ar contabiliza mai mulţi purtători ai tricoului galben, foarte puţini kilometri de contratimp, un contratimp montan (ceva ce nu a mai fost din 2004) şi patru sosiri în ascensiune. Câte dintre zvonurile de mai sus se vor confirma, rămâne de văzut în luna octombrie.

Au apărut martorii în cazul “Armstrong”

Potrivit De Telegraaf, George Hincapie, Levi Leipheimer, David Zabriskie, Christian Vandevelde şi Jonathan Vaughters sunt martorii Agenţiei Mondiale Anti-Doping în procesul pe care aceasta i l-a intentat lui Lance Armstrong, pe care îl acuză în mod oficial de dopaj organizat în perioada 1998-2011. Sincer să fiu, nu este nicio surpriză, deoarece primii patru au cerut în urmă cu câteva săptămâni să nu fie luaţi la Jocurile Olimpice de la Londra, fiind clar încă de atunci că sunt implicaţi în acest caz.

Patru lucruri îmi atrag atenţia:

– toţi cinci sunt prezenţi în Turul Franţei; oare ce părere au organizatorii de acest lucru? Li se pare în regulă să concureze patru rutieri care au recunoscut că s-au dopat, dar nu au fost sancţionaţi pentru asta?

– USADA arată în continuare că nu luptă împotriva dopajului, ci împotriva lui Lance Armstrong. Altfel nu îmi explic de ce toţi vor primi suspendări de doar jumătate de an şi numai după Vuelta. Aceeaşi problemă ca mai sus: ce spun organizatorii curselor respective? De ce nu sunt suspendaţi din clipa în care au făcut dezvăluirile? Şi de ce pedeapsa este de numai jumătate de an? Câteva mărturisiri pot şterg 18 luni din pedeapsa maximă?

– cum vor reacţiona John Lelangue sau Patrick Lefevere? Echipele lor se vor afla sub o presiune imensă din partea presei în Turul Franţei.

– odată cu această ştire, s-a mai dus un mit, pe care Jonathan Vaughters încerca să îl facă popular de câţiva ani: că el este de partea unui ciclism curat. Sunt de acord, poate Vandevelde şi Zabriskie nu s-au dopat în perioada Garmin, dar e suficient că au făcut-o înainte, la fel cum a făcut-o şi Vaughters. Ideea este că nu poţi poza în lupul moralist când ai fost implicat în aşa ceva.

Alpecin, noua echipă a fraţilor Schleck?

Undeva în luna februarie a acestui an, cu doar o zi înainte să fie suspendat retroactiv de Tribunalul pentru Arbitraj Sportiv, Jan Ullrich a devenit imaginea unui şampon, sub sloganul “Doping pentru păr”. O promovare inteligentă, cu umor, pentru un produs destinat protejării şi regenerării părului. De la acel moment a trecut mai puţin de jumătate de an, iar numele respectiv, Alpecin, a revenit în prim-plan, de această dată dintr-un alt motiv.

Potrivit agenţiei DPA, Alpecin se va numi echipa pentru care vor concura fraţii Schleck din 2013. Nu are rost să mai spun de ce vor aceştia să plece de la RadioShack-Nissan, deoarece am scris despre asta aici şi aici. Cert este că germanii doresc să aibă din nou o echipă în World Tour, la ceva mai mult de doi ani la dispariţia lui Milram, iar parteneriatul cu fraţii Schleck are toate şansele să îi ducă în primul eşalon valoric.

Alpecin face parte din compania producătoare de cosmetice Dr. Wolff Gruppe, ai cărei conducători nu au dorit să comenteze informaţiile apărute. Cu toate acestea, proiectul începe să prindă contur şi nu ar trebui să mire pe nimeni dacă va fi confirmat după Vuelta. În cazul în care Alpecin îşi va face debutul în lumea ciclismului, cert este că directori sportivi vor fi Jörg Ludewig şi danezul Kim Andersen, care va veni însoţit nu doar de fraţii Schleck, ci şi de doi importanţi rutieri germani, Jens Voigt şi Linus Gerdemann.