Cafe Roubaix

Cine este Miguel Angel Lopez?

I se spune “Superman”, deoarece în urmă cu trei ani, când a fost atacat de mai mulţi hoţi care au vrut să îi fure bicicleta, s-a luptat cu aceştia, şi chiar dacă a fost rănit la faţă şi înjunghiat în picior, a reuşit să scape, cu tot cu bicicletă. Mai nou, este cunoscut drept câştigătorul ediţiei din acest sezon a Tour de l’Avenir, unde a impresionat pe toată lumea cu calităţile sale, arătate în cea mai importantă cursă pe etape din calendarul rutierilor sub 23 de ani. Pentru mulţi, victoria lui a venit ca o surpriză, deoarece se ştiau puţine lucruri despre el înainte de acest sezon, şi chiar presa de specialitate din ţara natală a fost luată prin surprindere de rezultatele obţinute.

Însă ce se ştie despre noua senzaţie a ciclismului columbian? În primul rând, Miguel Angel Lopez s-a născut în Boyaca, a început în mountain bike, unde a devenit campion regional, iar apoi a trecut pe şosea, formându-se la Lotería de Boyaca Indeportes Boyaca, clubul condus de Rafael Acevedo, fost ciclist al echipei Café de Colombia, alături de care a terminat pe locul 12 Turul Franţei din 1984. Ca junior, Lopez nu a obţinut multe rezultate importante, asta şi din cauză că a suferit de pe urma accidentărilor, genunchii săi fiind cei mai afectaţi. Odată scăpat de aceste probleme, sud-americanul şi-a arătat potenţialul în cursele de pe teren propriu, triumfând în versiunea pentru tineret a Turului Columbiei, pe parcurs impunându-se şi în etapa terminată pe Alto de Crucero.

Apoi, au urmat alte succese, în Clasica de Samaca (ierarhia generală şi două etape) şi în Clasica Fusagasuga (o etapă), iar rezultatele bune l-au adus în echipa Columbiei pentru Tour de l’Avenir, una în care nu au figurat ciclişti de la echipa 4-72, urmare a disensiunilor existente între Federaţie şi Luis Saldariagga. În Hexagon, după un prolog impresionant – locul 13, la doar zece secunde în urma învingătorului – Miguel Angel Lopez a trecut cu bine de etapele de plat, după care a început să dea recital pe munte. Anul acesta, patru zile din L’Avenir au avut final la altitudine, iar sud-americanul a terminat de fiecare dată în top cinci, bifând şi un succes, pe La Rosière.

Pe lângă rezultate, rutierul columbian a impresionat şi prin atitudinea arătată, atacând de fiecare dată cu mulţi kilometri înainte de sosire, un semn că încrederea în forţele proprii era uriaşă, iar problemele la genunchi erau de domeniul trecutului. Astfel, Miguel Angel Lopez nu doar că a terminat pe primul loc la general, dar şi-a adjudecat şi ierarhia căţărătorilor, ce l-a recompensat pentru constanţa incredibilă arătată.

Al cincilea columbian care s-a impus în Tour de l’Avenir, Lopez are doar 20 de ani şi tot viitorul înainte, greul de abia acum urmând să apară, deoarece va trebui să confirme rezultatele fantastice din 2014. Cel mai probabil, va face asta la profesionişti, pentru că multe echipe s-au arătat deja interesate să îi ofere un contract începând cu 2015.

Criteriile Post-Tur 2014

Campionii naţionali din 2014

Turul Elveţiei 2014

Ultima cursă de World Tour programată înainte de Turul Franţei, Turul Elveţiei nu adună la start cele mai mari nume, dar se anunţă a fi o competiţie extrem de spectaculoasă, deoarece mulţi rutieri din noua generaţie şi-au anunţat prezenţa şi sunt dornici să obţină un rezultat bun. În plus, traseul e extrem de ofertant şi promite să ofere oportunităţi tuturor tipurilor de ciclişti. Competiţia va începe la Bellinzona, cu un contratimp individual în lungime de 9,4 kilometri, ce are o ascensiune plasată în a doua jumătate; nu doar aceea (2,5 kilometri, pantă medie 7%) va fi importantă, ci şi coborârea, pe care se pot câştiga sau pierde secunde serioase.

Ziua secundă va veni cu patru căţărări repertoriate, însă acestea nu vor avea niciun impact asupra clasamentului general, deoarece vin departe de final, şi tot ce vor face va fi să subţieze plutonul şi să asigure un final la sprint dintr-un grup redus. Etapa următoare se va termina în căţărare, dar va fi perfectă pentru o evadare, deoarece e de munte mediu, fără prea mari dificultăţi, în timp ce runda a patra le va da o şansă sprinterilor prezenţi aici, cu menţiunea că va fi un sprint atipic, pentru că drumul urcă pe final. Tot sprinterii vor fi în prim-plan şi o zi mai târziu, la Buren, acolo unde îşi vor încheia socotelile cu cea de-a 78-a ediţie a Turului Elveţiei.

Etapa a şasea va aduce o nouă oportunitate pentru atacanţi, însă nu ar fi deloc exclus ca unele echipe să controleze evadarea şi acţiunile care vor fi iniţiate pe ultima ascensiune a zilei, cu ceva mai mult de 12 kilometri înainte de sosire, astfel încât să se ajungă la pluton, iar victoria să fie decisă din nou pe final. Apoi, ultimele trei zile vor aduce şi cele mai interesante bătălii pentru tricoul galben. Mai întâi, favoriţii vor lupta într-un contratimp individual valonat, în lungime de 24,7 kilometri, care va avea loc în jurul oraşului Worb, aflat pentru prima dată pe harta cursei.

Etapa a opta îi va duce pe rutieri pe Verbier, acolo unde se va ajunge pentru a şasea oară în ultimii 14 ani. Verbier are zece kilometri lungime, cei mai dificili fiind primii opt, care au o pantă medie de 7,2%. Atacurile trebuie să apară acolo, deoarece penultimul kilometru este în coborâre, înainte ca drumul să înceapă să urce din nou, la o pantă medie de 6,6%. Etapa finală va fi şi cea mai dură de la această ediţie, cu patru ascensiuni repertoriate: Veysonnaz, St.Martin, Eischoll şi Saas-Fee. Ultima căţărare are 21 de kilometri lungime şi o pantă maximă ce ajunge la aproape 10%, în două rânduri. Pe Saas-Fee sunt şanse să se realizeze diferenţe mari, iar ecarturile din zilele anterioare să fie recuperate cu uşurinţă.

Favoriţii

Rui Costa încă nu a obţinut o victorie în 2014, dar este încrezător că se va impune în Turul Elveţiei şi va deveni primul rutier cu trei succese consecutive aici. Recent, portughezul a declarat că se află în cea mai bună formă a sezonului, însă rămâne de văzut dacă asta va fi suficient pentru a câştiga cursa, mai ales că traseul este mult mai dificil decât la ediţiile precedente. Pentru campionul mondial, un succes în cursa din Ţara Cantoanelor va conta mult nu doar pentru a sparge gheaţa în tricoul curcubeu, dar şi pentru a avea un moral ridicat la startul Turului Franţei, acolo unde va ţinti clasamentul general, pentru prima oară în carieră.

Învingător în 2008, Roman Kreuziger speră să reediteze acel succes, mai ales că aceasta va fi ultima sa ocazie să o conducă pe Tinkoff-Saxo în prima jumătate de sezon, urmând ca apoi să redevină “locotenentul” lui Alberto Contador. Deşi se află într-o formă bună, Kreuziger are un handicap important în această cursă – echipa slabă – ce îl poate trăda în momentele-cheie. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Bradley Wiggins, care se va baza pe oameni ca Joe Dombrowski, Dario Cataldo, Peter Kennaugh sau Philip Deignan. Britanicul va fi motivat să demonstreze că merită să meargă în Turul Franţei, însă problema sa o reprezintă căţărările, teren unde e mult sub adversarii săi, neavând explozia necesară pentru a răspunde atacurilor. De asemenea, rămâne de văzut dacă Wiggins va fi liderul lui Sky, în condiţiile în care columbianul Sergio Haneo va reveni în curse după o pauză de câteva luni şi îi este net superior pe munţi.

Olandezul Bauke Mollema, ocupantul locului secund la ediţia precedentă, va fi un alt om de luat în seamă, mai ales că se prezintă la start după un cantonament montan şi va fi susţinut de Steven Kruijswijk, care a participat recent în Giro. Tot de acolo vine şi Cadel Evans, însă este greu de crezut că australianul poate spera la mai mult de un top cinci, chiar şi podiumul părând un obiectiv îndrăzneţ. Dacă fostul campion mondial va pune punct primei jumătăţi de an cu această ocazie, fraţii Schleck vor căuta să îşi relanseze sezonul şi să arate că merită să facă parte din echipa pe care Trek Factory Racing o va trimite în Marea Buclă. Deşi nu vor fi favoriţi, cei doi vor fi printre cei mai urmăriţi ciclişti.

Nu mai puţin de 16 rutieri elveţieni vor fi în cursă, iar speranţele gazdelor vor sta în Mathias Frank, autor al unui sezon foarte bun, de-a lungul căruia a obţinut un succes şi trei clasări în top cinci la general: Criteriul Internaţional, Turul Romandiei şi Turul Bavariei. Anul trecut, actualul ciclist al lui IAM a venit pe cinci, iar dacă va avea forma arătată în ultimele săptămâni, poate obţine un rezultat similar şi acum. Alţi rutieri ce ar mai putea avea un cuvânt important de spus sunt Warren Barguil, Lawson Craddock, Rohan Dennis, Domenico Pozzovivo sau Thibaut Pinot.

În Turul Elveţiei, şi sprinturile vor fi foarte interesante, deoarece mulţi dintre actorii principali vor merge în Turul Franţei, peste mai puţin de o lună. Cu victorii în precedentele două curse pe etape în care a participat, Mark Cavendish va căuta să obţină măcar un succes aici, însă misiunea sa va fi dificilă, chiar dacă din echipa lui Omega Pharma-Quick Step nu vor lipsi Tom Boonen, Matteo Trentin şi Mark Renshaw. Peter Sagan, John Degenkolb, Alexander Kristoff şi Sacha Modolo vor fi principalii adversari ai britanicului, toţi fiind conştienţi că o victorie aici contează mult pentru moralul pe care îl vor avea în Le Tour.

Date statistice

– Italianul Pasquale Fornara deţine recordul de victorii la general, patru, obţinute între 1952 şi 1958

– Fornara e şi ciclistul cu cele cu cele mai multe zile petrecute în tricoul de lider al ierarhiei generale, 18

– Clasamentul naţiunilor este condus de Elveţia, care a adunat 23 de succese

– Doar patru ciclişti din afara Europei s-au impus până acum: Phil Anderson (Australia), Andy Hampsten (S.U.A.), Alexandre Vinokourov (Kazahstan) şi Levi Leipheimer (S.U.A.)

– Ultimul purtător de tricou curcubeu care şi-a adjudecat cursa e olandezul Hennie Kuiper, în 1976

– Elveţienii Hugo Koblet şi Ferdi Kubler se află pe primul loc în ierarhia etapelor câştigate, cu câte 11 victorii

– Zurich este oraşul care a figurat de cele mai multe ori pe harta cursei

– În afară de Elveţia, o singură ţară a mai monopolizat podiumul – Italia – la ediţia din 1954

– Belgianul Daniel Willems deţine recordul pentru cele mai multe etape câştigate la aceeaşi ediţie, şase, în 1980

– În 1941, Josef Wagner şi Werner Buchwalder au încheiat în acelaşi timp, victoria revenindu-i primului

– Cea mai mare diferenţă a fost înregistrată în 1947, când Gino Bartali l-a învins pe Giulio Bresci pentru 21 de minute şi 16 secunde

– 1991 este anul în care a avut loc cea mai lungă ediţie, 1921 de kilometri; cea mai scurtă ediţie s-a desfăşurat în 1941, doar 606 kilometri

Criteriul Dauphiné 2014

Pentru rutierii interesaţi de Turul Franţei, luna iunie este compusă din trei părţi: finalul unui cantonament/ultima repetiţie/un nou cantonament montan+inspectarea unor etape. Când vine vorba despre cursa pe care o aleg pentru a vedea la ce nivel se află, cicliştii au la dispoziţie Criteriul Dauphiné şi Turul Elveţiei, iar Dauphiné e preferat de mai mulţi, deoarece e organizat de ASO şi propune un traseu oarecum similar cu cel din Marea Buclă, cu accentul pus pe căţărări. Totuşi, spre deosebire de Turul Franţei, Criteriul Dauphiné aduce ceva în plus, secundele de bonificaţie puse la bătaie la finalul etapelor în linie: 10-6-4.

Dacă unii dintre rutieri vor căuta să afle răspunsul la întrebări privind forma lor, alţii vor încerca să obţină punctele atât de importante pentru acordarea licenţei World Tour. Negocierile dintre ciclişti şi echipe deja au început, iar Criteriul Dauphiné, aflat la cea de-a 66-a ediţie, este una dintre cele trei curse de World Tour ce se desfăşoară înainte de 1 august, când va debuta perioada de transferuri. Tocmai de aceea, un rezultat bun aici (victorie de etapă sau top zece la general) poate conta enorm atunci când cele două părţi se vor aşeza la masă pentru discuţii.

Traseul

Pentru prima oară după trei ani, plutonul se va afla la Lyon, dar nu pentru o etapă favorabilă puncheurilor, aşa cum a fost cazul în 2011, ci pentru un contratimp individual în lungime de 10,4 kilometri. La puţin timp de la start, rutierii vor trece prin Tunnel de la Croix-Rousse (1,8 kilometri lungime), pentru ca la kilometrul 4,6 să ajungă la punctul intermediar plasat în vârful lui Montée de l’Observance, o căţărare de categoria a patra, cu pantă medie 5,5%. Finalul este programat pe Cours Charlemagne, după câteva viraje drepte ce nu ar trebui să le pună probleme cicliştilor.

O zi mai târziu vor începe lucrurile cu adevărat serioase pentru clasamentul general, pe concurenţi urmând să îi aştepte o etapă cu nu mai puţin de şase ascensiuni repertoriate. Va fi o rundă în care rutierii interesaţi de tricoul roşu cu buline albe vor putea lua o opţiune importantă la câştigarea acestuia, în vreme ce favoriţii la clasamentul general vor da o primă bătălie, pe Col du Béal, ascensiune de categoria întâi ce nu a mai figurat până acum ca sosire în Criteriul Dauphiné. Aceasta are 13,6 kilometri lungime, pantă medie 6,6% şi oferă o excelentă oportunitate de atac în ultimii 1000 de metri, acolo unde panta ajunge la 8,4%.

Etapa a treia le va da o şansă puţinilor sprinteri prezenţi la start, în timp ce următoarea va fi excelentă pentru o evadare sau pentru cicliştii interesaţi să dea un atac târziu. Şi aceasta, deoarece caravana va ajunge la Gap, nu înainte să treacă peste Col de Manse (9,6 kilometri, pantă medie 5,2%), ascensiune ce a figurat şi pe harta Turului Franţei 2011, atunci când Alberto Contador l-a atacat pe Andy Schleck, Cadel Evans a răspuns, iar cei doi i-au luat luxemburghezului mai mult de un minut.

Tot o evadare ar trebui să se afle în prim-plan şi în etapa a şasea, în grupul de frunte fiind aşteptaţi cicliştii care luptă pentru tricoul roşu cu buline albe, deoarece pe traseu sunt înşirate şase ascensiuni, ultima fiind plasată cu 20 de kilometri înainte de sosire. Următoarea zi este considerată de plat, însă traseul are câteva capcane ce le pot strica socotelile sprinterilor. Acestea vor veni sub forma a două căţărări de categoria a patra, care vor fi urmate, chiar înainte de kilometrul final, de o pantă de 15%, ce poate fi folosită pentru lansarea unor atacuri.

Penultima etapă va duce plutonul în Elveţia, iar cicliştii vor servi un “meniu” cu cinci ascensiuni, dintre care două de categorie specială: Col de la Forclaz şi Montée de Finhaut-Émosson, căţărare extrem de dificilă, în lungime de 10,2 kilometri, cu pantă medie 8%. Finhaut-Émosson, care a găzduit o sosire şi în Turul Elveţiei din 1970, când Felice Gimondi l-a învins pe Roberto Poggiali, promite spectacol şi un finiş exploziv, un “zid” urmând să îi aştepte pe ciclişti în ultimii 200 de metri.

Dacă ierarhia generală nu va fi clară după Finhaut-Émosson, atunci va deveni la finalul etapei a opta, ce propune un nou finiş la altitudine, de această dată la Courchevel. Căţărarea în lungime de opt kilometri (pantă medie 6,5%) a apărut şi în Turul Franţei din 2005, iar Alejandro Valverde l-a învins pe Lance Armstrong, la un sprint în doi. Cum ultimii 1000 de metri sunt facili (doar 4,2%), atacurile trebuie să vină mai devreme, pe pantele care ating 8%.

Favoriţii

De trei ani, Criteriul Dauphiné a devenit proprietatea britanicilor: după succesele lui Bradley Wiggins în 2011 şi 2012, sezonul anterior a adus victoria lui Chris Froome, care va porni şi acum ca principal favorit la câştigarea tricoului galben. Acesta se prezintă cu o echipă ce are toate şansele să îi fie alături şi în Turul Franţei, o echipă din care nu vor lipsi Richie Porte, Mikel Nieve, Geraint Thomas sau David Lopez. Cum contratimpul individual nu va juca un rol important în clasamentul general, totul se va decide pe munţi, acolo unde Froome trebuie să demonstreze că este în continuare peste un Alberto Contador renăscut în actualul sezon.

Spaniolul în vârstă de 31 de ani nu a mai concurat de la Turul Ţării Bascilor, pe care l-a câştigat autoritar, în prima parte a lunii aprilie, iar acum este dornic să îi arate rivalului său din Marea Britanie că nu va mai avea parte de un parcurs atât de uşor în Turul Franţei, aşa cum a fost cazul în 2013. Chiar dacă echipa nu e la fel de solidă precum cea a lui Chris Froome, Contador nu trebuie subestimat, ciclistul lui Tinkoff-Saxo excelând la capitolul tactică, acolo unde britanicul a arătat mari minusuri în ultimul an. Ibericul nu trebuie să dovedească doar că poate sta alături de deţinătorul trofeului, dar şi că are ce îi trebuie pentru a-l lăsa pe acesta în urmă, ceva de ce nu a fost capabil sezonul trecut.

Până acum, 2014 a fost un an slab pentru Vincenzo Nibali, cea mai bună clasare a italianului fiind un loc cinci în Turul Romandiei, la începutul lunii mai. Lipsa de rezultate a “Rechinului” i-a adus acestuia reproşuri din partea lui Alexandre Vinokourov, iar Criteriul Dauphiné va reprezenta ocazia ideală pentru Nibali de a-i răspunde managerului Astanei şi de a arăta că rămâne unul dintre favoriţi la tricoul galben în Turul Franţei. Deşi este câştigător de Giro şi Vuelta, ciclistul în vârstă de 29 de ani a fost mereu sub Froome şi Contador pe căţărări. Dacă s-a schimbat sau nu ceva în această privinţă, vom afla săptămâna viitoare.

La prima vedere, lupta pentru primele trei locuri pare să reprezinte o afacere între rutierii menţionaţi mai sus, dar cum Criteriul Dauphiné este o cursă în care nimeni nu se prezintă la 100%, surprizele sunt posibile. Câştigător al unei etape cu finiş la altitudine în Turul Cataluniei, Tejay van Garderen pare capabil să le strice socotelile marilor favoriţi şi să încheie pe podium. Americanul a muncit enorm în ultima vreme, a avut o pregătire tradiţională pentru Le Tour şi îi poate surprinde pe mulţi pe căţărări. Compatriotul său, Andrew Talansky, va fi un alt om de urmărit, în ciuda faptului că rutierul lui Garmin-Sharp nu a impresionat în acest sezon.

Cum Joaquim Rodriguez a decis să se axeze pe Giro şi Vuelta, Katusha a hotărât să îi dea o şansă lui Simon Spilak în Turul Franţei, iar slovacul va încerca să demonstreze încă din Dauphiné că echipa rusă nu a făcut o alegere greşită. Autor al unui start mai slab în 2014, Spilak a mers foarte bine în Turul Romandiei, unde a stat alături de Chris Froome în etapa-regină, pe care a şi câştigat-o, înainte de a termina pe locul secund la general. Spilak a progresat mult pe căţărări, iar acum, în compania celor mai buni, va avea o şansă importantă să arate de ce e capabil.

Deşi a demonstrat o versatilitate incredibilă şi un potenţial ce pare nelimitat, Michal Kwiatkowski încă nu este considerat o ameninţare pentru cursele dificile pe etape, poate şi ca urmare a vârstei fragede, care se traduce prin lipsa de experienţă. Prezent în Dauphiné după un cantonament în Vosgi, polonezul se pare că atinge, uşor-uşor, nivelul dorit pentru această perioadă, iar evoluţia sa merită urmărită, mai ales pe ascensiunile lungi şi dure, care i-au ridicat de multe ori probleme în trecut.

În afară de Kwiatkowski, un alt tânăr de perspectivă ce îşi poate pune amprenta asupra clasamentului general este Wilco Kelderman, clasat pe şapte în Turul Italiei. Olandezul se află în continuare într-o formă bună şi asta îl poate ajuta să obţină un nou top zece. Dacă tot suntem la capitolul tineri, o menţiune specială merită Adam Yates, câştigătorul Turului Turciei, şi Daan Olivier, autor al unui parcurs notabil în Turul Californiei, care sunt capabili de evoluţii bune. Şi Leopold König, locul patru din Turul Bavariei, este aşteptat să lupte pentru o poziţie cât mai importantă la general, în timp ce gazdele îşi vor pune speranţele în Romain Bardet şi Jean-Christophe Peraud, care o vor conduce pe AG2R, fără ca asta să însemne că Thomas Voeckler nu poate fi un protagonist.

Parcă mai mult ca în alţi ani, Criteriul Dauphiné este o cursă pentru căţărători, ceea ce înseamnă că sprinterii şi puncheurii vor fi marginalizaţi. Totuşi, la start se vor afla câţiva oameni interesanţi, care vor spera că pot obţine o victorie. Printre aceştia, Giacomo Nizzolo, autor a cinci podiumuri în Il Giro, Elia Viviani, Tony Gallopin, Gianni Meersman, Thor Hushovd, Arnaud Démare, Filippo Pozzato, Simon Gerrans şi Michael Matthews, care a purtat tricoul roz în Turul Italiei vreme de aproape o săptămână.

Date statistice

– Nello Lauredi, Luis Ocaña, Charly Mottet şi Bernard Hinault împart recordul de victorii, patru

– Franţa este naţiunea cu cele mai multe succese la general, 30

– S.U.A. (Greg LeMond, Tyler Hamilton), Columbia (Martin Ramirez, Luis Herrera), Australia (Phil Anderson) şi Kazahstan (Alexandre Vinokourov) sunt ţările din afara Europei care au dat un câştigător

– 13 naţiuni au câştigat Criteriul Dauphiné de la înfiinţare; surprinzător, pe această listă nu se află Italia

– Thierry Claveyrolat deţine recordul pentru cele mai multe victorii atât în clasamentul pe puncte (3), cât şi în cel al căţărătorilor (5)

– Ierarhia etapelor câştigate este condusă de Bernard Hinault, care şi-a trecut în palmares zece succese; tot el are şi cele mai multe zile petrecute în tricoul galben, 19

– Cea mai lungă ediţie – 1934 de kilometri – a avut loc în 1956 şi i-a revenit belgianului Alex Close

– Grenoble e oraşul care a figurat de cele mai multe ori pe harta cursei

– Louison Bobet, Jacques Anquetil, Eddy Merckx, Luis Ocaña, Bernard Thévenet, Bernard Hinault, Miguel Indurain, Bradley Wiggins şi Chris Froome sunt cicliştii care au câştigat Criteriul Dauphiné şi Turul Franţei în acelaşi sezon

– Australianul Cadel Evans e rutierul cu cele mai multe podiumuri (5), care nu s-a impus la general

– În 2001, doar o secundă i-a despărţit pe Christophe Moreau şi Pavel Tonkov, primii doi clasaţi

– La polul opus, cea mai mare diferenţă a fost consemnată în 1981, atunci când Bernard Hinault l-a învins pe Joaquim Agostinho pentru 12 minute şi şapte secunde

Turul Italiei 1984

Unul dintre cei mai mari rutieri din toate timpurile, Francesco Moser se apropia de finalul carierei, iar în palmaresul său încă nu se afla Il Giro, pe care îl terminase de trei ori pe podium până în 1984. În acel sezon, peninsularul şi-a propus să mai încerce o dată să îşi adjudece tricoul roz, însă nu s-a aşteptat ca la start să vină şi Laurent Fignon, a cărui formă era foarte bună, francezul prezentându-se acolo la mai puţin de un an după ce îşi adjudecase tricoul galben în Marea Buclă.

Nu doar Moser îşi dorea un succes, ci şi organizatorii, care au avut grijă să îi pună la dispoziţie trei contratimpuri individuale. Evident, favoritul gazdelor a profitat de primele două şi i-a luat adversarului său peste un minut şi jumătate, la care s-au adăugat alte 90 de secunde cedate de Fignon în etapa a cincea, din cauza unui atac de hipoglicemie. Apoi, treptat-treptat, ciclistul echipei Renault a început să recupereze timp şi era pregătit să ia tricoul roz de pe umerii lui Moser în etapa a 18-a, pe al cărei traseu se afla şi Passo dello Stelvio. Însă planurile i-au fost date peste cap de decizia lui Vincenzo Torriani, directorul cursei, care a scos Stelvio, anunţând că ninge abundent acolo şi există un risc ridicat de avalanşă. RAI nu a arătat imagini care să confirme ce a spus Torriani, dar doi jurnalişti francezi au urcat pe Stelvio să inspecteze zona şi au scris mai apoi că nu era nicio problemă, afirmaţia lor stârnind nişte semne de întrebare cu privire la măsura luată de Torriani.

Stelvio a fost înlocuit de Tonale şi Pasele, două ascensiuni nu foarte dificile, ce aveau să îi facă viaţa mult mai uşoară lui Francesco Moser. Cu toate acestea, Laurent Fignon a atacat, Roberto Visentini a venit lângă el, în timp ce liderul clasamentului general se afla la un minut distanţă. Până la urmă, grupul în care era italianul a revenit, ajutat de maşina organizatorilor, care a dus trena o bună bucată de vreme. Extrem de nervoşi, Fignon şi Cyrille Guimard au vrut să se retragă din cursă, însă au hotărât să meargă mai departe şi să îşi joace şansa în etapa a 19-a, care a consemnat un nou atac al învingătorului din Le Tour, la Val Gardena, acesta preluând tricoul roz de la oponentul său.

O zi mai târziu, plutonul a trecut peste cinci căţărări – Campolongo, Pordoi, Sella, Gardena, Campolongo – iar “Le Professeur” a accelerat cu 53 de kilometri înainte de sosire, a câştigat şi a pus un minut şi 31 de secunde între el şi Moser. Totuşi, avantajul putea fi mai mare dacă Fignon nu ar fi fost penalizat cu 20 de secunde pentru alimentare ilegală de la maşina tehnică, în timp ce peninsularul, care a fost împins în permanenţă de suporteri în ultimii kilometri, a primit o pedeapsă de doar cinci secunde. În penultima zi, diferenţa a fost redusă cu zece secunde, după ce Moser a terminat pe trei la Treviso şi a intrat în posesia unor bonificaţii.

Ultima etapă a constat într-un contratimp individual în lungime de 42 de kilometri, între Soave şi Verona, iar Moser a primit încă un ajutor din partea organizatorilor, care i-au permis să ruleze pe bicicleta cu roţi lenticulare folosită în urmă cu câteva luni, în Mexic, atunci când doborâse recordul orei stabilit de Eddy Merckx în 1972. Pe hârtie, ciclistul originar din Trentino nu ar fi trebuit să aibă nicio problemă în a-i lua purtătorului tricoului roz două secunde pe kilometru, dar italienii nu au dorit să lase absolut nimic la voia întâmplării, aşa că au avut grijă să trimită elicopterul RAI foarte aproape de liderul cursei, acesta fiind nevoit să înfrunte un teribil vânt de faţă, ce l-a încetinit evident şi chiar a fost aproape să îl doboare.

Astfel, Francesco Moser a câştigat la general cu un avans de 63 de secunde, Vincenzo Torriani s-a asigurat că trofeul va rămâne acasă pentru încă un an, Laurent Fignon a suferit prima înfrângere dureroasă din carieră (despre care a declarat în mai multe rânduri că l-a urmărit toată viaţa), în timp ce lumea ciclismului a asistat la unul dintre cele mai mari furturi consemnate vreodată într-o cursă.

Gavia 1988 – legends through the snow

“Blitzkrieg” la Dublin

Mark Cavendish se află zilele acestea în Turul Californiei, acolo unde îşi continuă pregătirea pentru luna iulie, atunci când este programat marele lui obiectiv din acest sezon: victoria de etapă la Harrogate, oraşul natal al mamei sale, şi tricoul galben în Turul Franţei. Chiar dacă britanicul în vârstă de 28 de ani traversează o perioadă bună, aspect evidenţiat de succesele din Turul Turciei, dar şi de cel din prima zi a cursei din Statele Unite, nu are cum să nu fie îngrijorat văzând ce face Marcel Kittel, marele său rival, în Il Giro.

După ce a câştigat la Belfast, rutierul echipei Giant-Shimano şi-a pus amprenta şi asupra capitalei Irlandei, Dublin, cu un sprint de zile mari. Fără “trenuleţ”, fără “lansator” şi aflat în a şaptea poziţie, Kittel a dezvoltat 2000 de waţi şi a accelerat incredibil în ultimii 100 de metri, într-un moment în care părea că nu mai are nicio şansă să se impună. Astfel, el şi-a trecut în cont a şaptea victorie a carierei într-un Mare Tur, poate şi cea mai impresionantă de până acum, având în vedere felul cum a obţinut-o.

Primul rutier german de la Danilo Hondo, în 2001, care îşi adjudecă două etape consecutive din Turul Italiei, Kittel merită din plin titulatura de sprinter al momentului. Este adevărat că până la startul Marii Bucle mai rămân aproximativ două luni, însă, la cum merge purtătorul tricoului roşu din Turul Italiei, nu are cum să nu fie considerat principalul candidat la victorie pe tărâm britanic. Acolo, chiar la Mark Cavendish acasă, sunt toate şansele ca predarea de ştafetă să fie oficială şi permanentă, iar Marcel Kittel să devină ciclistul la care se vor raporta toţi ceilalţi sprinteri de acum înainte.

Turul Californiei 2014

Cea mai importantă cursă din Statele Unite a ajuns la a noua ediţie, una care nu va avea la start niciun fost câştigător. În schimb, Turul Californiei are un pluton impresionant, dar şi un traseu despre care se poate spune cu uşurinţă că este cel mai dificil din istoria de aproape un deceniu a competiţiei. Dacă în primii ani era un adevărat regal al sprinterilor, Turul Californiei a devenit o cursă mult mai complexă acum, comparabilă din punct de vedere al profilului cu competiţii mult mai celebre, ca Paris-Nisa, Turul Cataluniei sau Turul Romandiei.

Coordonatele au rămas aceleaşi ca la ediţiile anterioare: primul clasat la general este îmbrăcat în galben, liderul ierarhiei pe puncte primeşte tricoul verde, cel mai bun căţărător intră în posesia tricoului alb cu buline roşii, în timp ce tricoul alb îl recompensează pe cel mai valoros tânăr. De asemenea, finalurile de etapă aduc secunde de bonificaţie, 10-6-4 pentru primii trei clasaţi.

Traseul

Sprinterii se vor afla în prim-plan la debutul celei de-a noua ediţii, cu o etapă care îi va duce la Sacramento, capitala Californiei. O zi mai târziu îşi va face apariţia contratimpul individual de la Folsom, ce se va desfăşura pe distanţa de 20,1 kilometri. Traseul nu este perfect plat, dar le surâde rouleurilor şi câtorva oameni de general, care vor încerca să le ia secunde preţioase căţărătorilor. Aceştia din urmă se vor afla în lumina reflectoarelor odată cu etapa a treia, ce îi va duce pe Mount Diablo, acolo unde cehul Leopold König s-a impus în 2013.

Ascensiunea de final are 17,1 kilometri lungime şi pantă medie 5,7%, cea mai grea porţiune venind la intrarea în ultimii doi kilometri, unde panta sare de 9%. În cazul unui atac susţinut acolo, diferenţele la sosire pot fi de ordinul zecilor de secundă, iar favoriţii care au pierdut timp la Folsom vor avea astfel ocazia să schimbe ordinea clasamentului general. Pe lângă formă, va conta mult şi câţi colegi vor avea unii dintre pretendenţi la tricoul galben, lipsa unei echipe care să controleze ostilităţile reprezentând o garanţie a spectacolului.

Următoarele runde vor fi Cambria şi Santa Barbara; prima îi va scoate din amorţeală pe sprinteri, în timp ce a doua le va oferi o bună ocazie atacanţilor, nefiind exclus ca o evadare să reuşească. Etapa a şasea va fi cea la finalul căreia se va cunoaşte învingătorul Turului Californiei. Fără a avea un metru de plat, ziua va începe cu ascensiunea de pe Bouquet Canyon, va continua cu Mount Emma şi se va încheia cu Mountain High, căţărare aflată în premieră pe harta cursei. Mountain High nu impresionează prin panta medie – doar 3% – ci prin lungime, 37,5 kilometri, un aspect care îi va secătui de energie pe rutieri înainte de sosire, atunci când drumul devine mai abrupt şi panta ajunge la 13%.

Cu un pluton extrem de obosit după acest test, etapa de la Pasadena ar putea fi o afacere între evadaţi. Totuşi, cum sunt mulţi sprinteri de top prezenţi în cursă, e posibil ca echipele lor să colaboreze pentru a neutraliza o astfel de acţiune, astfel încât să se ajungă din nou la pluton. Dacă asupra deznodământului acestei etape planează un anumit grad de incertitudine, nu acelaşi lucru se poate spune despre ultima zi, care se va încheia cu un sprint masiv la Thousand Oaks, sediul companiei AMGEN, sponsorul principal al cursei.

Favoriţii

Fără victorie din septembrie 2013, atunci când s-a impus în Turul Marii Britanii, Bradley Wiggins este văzut de multă lume drept principalul favorit la tricoul galben. Britanicul în vârstă de 34 de ani a declarat în câteva ocazii că Turul Californiei e un obiectiv important în acest sezon şi a venit aici pregătit să demonstreze că vorbele sale au acoperire. Contratimpul individual va conta enorm în tentativa lui Wiggins de a deveni doar al doilea rutier european care câştigă Turul Californiei. Apoi, cu ajutorul lui Joe Dombrowski, Nathan Earle şi Josh Edmondson, învingătorul din Le Tour 2012 va încerca să îşi apere avantajul pe munte, însă nu îi va fi uşor, deoarece nu se mai află la nivelul de acum doi ani şi nici nu mai are fizicul care l-a propulsat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului în Marea Buclă.

BMC nu îl are aici pe Tejay van Garderen, dar Peter Stetina este pregătit să îi ia locul compatriotului său şi să câştige trofeul, caz în care şi-ar trece în palmares primul succes al carierei într-o cursă pe etape. Fiul lui Dale Stetina, fostul învingător din Coors Classic, Stetina e un bun căţărător, care a primit puţine şanse în carieră, dar acum, ca lider al lui BMC pe teren propriu, va avea ocazia să îşi demonstreze calităţile. Un alt american ce va emite pretenţii la podium va fi Matthew Busche, de la Trek, însă acesta poate spera cel mult la un top cinci, deoarece contratimpul individual îl va trage în jos.

Garmin-Sharp nu a câştigat niciodată Turul Californiei, dar a terminat de patru ori pe locul secund, prin David Millar şi David Zabriskie. Acum, formaţia manageriată de Jonathan Vaughters va miza pe Rohan Dennis, unul dintre cei mai talentaţi rutieri ai echipei, care a făcut progrese semnificative faţă de sezonul trecut, când a terminat doar pe locul 39. În cazul în care australianul în vârstă de numai 23 de ani nu se va ridica la înălţimea aşteptărilor, atunci Garmin este pregătită să îl arunce în joc pe Janier Acevedo, revelaţia sezonului trecut în circuitul American.

Dacă tot am ajuns la ciclişti vorbitori de spaniolă, atunci trebuie aduşi în discuţie Isaac Bolivar, Daniel Jaramillo şi Gregory Brenes. Toţi trei sunt căţărători impresionanţi, care vor avea un cuvânt important de spus în etapele montane, nefiind exclus ca aceştia să fie cei ce vor aprinde devreme “artificiile” pe durele căţărări ale Californiei. Un potenţial ridicat de spectacol prezintă şi columbianul Esteban Chaves, de la Orica-GreenEdge, însă acesta nu va fi singurul lider al echipei australiene, care va spera să obţină un rezultat bun şi prin Adam Yates, câştigătorul Turului Turciei.

În fiecare an, indiferent de rutierii cu care a venit la start, Bissell Development (fosta Bontrager) s-a numărat printre protagoniste. Sezonul acesta, deşi a schimbat liniile, echipa manageriată de Axel Merckx este aşteptată să propună din nou cel puţin un ciclist care să îşi facă simţită prezenţa în clasamentul general, iar la prima vedere, James Oram şi Clément Chevrier par să fie cei care vor rămâne alături de marii favoriţi în etapele montane.

În fine, alţi oameni de urmărit pe munţi mai sunt Tiago Machado (NetApp-Endura), Laurens ten Dam (Belkin) şi Lawson Craddock (Giant-Shimano). Acesta din urmă şi-a adjudecat tricoul alb, al celui mai valoros tânăr, în 2013, şi este dornic să termine mai sus de locul opt pe care s-a clasat la ediţia anterioară. Sezonul acesta, americanul nu a impresionat, rezultatele sale fiind foarte modeste, însă Turul Californiei e primul său obiectiv şi nivelul la care se prezintă ar trebui să fie cu totul altul.

Contingentul sprinterilor este impresionant în 2014, Mark Cavendish fiind omul de urmărit în etapele de plat, după ce în Turul Turciei a bifat patru succese şi a câştigat ierarhia pe puncte. Britanicul va căuta sa repete evoluţia din Turcia, dar aici va avea adversari mult mai puternici. Unul dintre aceştia va fi Peter Sagan, slovacul care deţine recordul de victorii în Turul Californiei, însă şi John Degenkolb va avea un cuvânt de spus, mai ales că nu are neapărată nevoie de un “lansator” pentru a se implica pe final. Pe lângă cei trei, alţi protagonişti la sprinturi vor mai fi Moreno Hofland, Danny van Poppel, Matthew Goss şi Nicolai Brøchner.

Date statistice

– Levi Leipheimer deţine recordul pentru cele mai multe victorii la general, trei; tot americanul are şi cele mai multe zile petrecute în tricoul galben, 22

– Într-un clasament al succeselor de etapă, lider este slovacul Peter Sagan (10)

– Michael Rogers (Australia) şi Robert Gesink (Olanda) sunt singurii rutieri din afara Statelor Unite care s-au impus aici

– Anul acesta, niciun fost câştigător al cursei nu va fi prezent la start

– Toate ediţiile de până acum au avut cel puţin un contratimp individual

– San Jose este oraşul cu cele mai multe prezenţe pe harta Turului Californiei, 12

– Cea mai mică diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost consemnată în 2010, doar nouă secunde separându-i pe Michael Rogers şi David Zabriskie

– Trei ani mai târziu, s-a înregistrat cea mai mare diferenţă: un minut şi 47 de secunde între Tejay van Garderen şi Michael Rogers

– Ediţia din 2014 va fi prima în care nouă echipe de World Tour se vor afla la start

– Cel mai tânăr ciclist prezent în cursă este britanicul Tao Geoghegan Hart – 19 ani şi 42 de zile

– Trek Factory Racing îl are pe pe cel mai vârstnic rutier, Jens Voigt – 42 de ani, 236 de zile

Mai la Cafe Roubaix

A cincea lună a anului îi va fi dedicată Turului Italiei, prima cursă de trei săptămâni a sezonului. Înainte de start, veţi găsi aici cele mai interesante statistici din istoria competiţiei, dar şi ale ediţiei din 2014, precum şi o prezentare a favoriţilor la tricoul roz. La aceste articole se vor adăuga interviuri cu doi dintre rutierii aşteptaţi să facă spectacol în munţi şi cu managerul unei echipe de tradiţie, aflată pentru al şaptelea an la rând la startul Corsei Rosa.

Însă mai nu înseamnă doar Il Giro; tocmai de aceea, veţi putea citi un interviu cu Carlos Barbero, un foarte promiţător sprinter basc, concluziile după Turul Romandiei, o analiză a clasicelor din Ardeni făcută de un fost câştigător de Flèche Wallonne şi o avancronică a Turului Californiei.