La finalul fiecărei etape din Turul Franţei, câştigătorul şi purtătorul tricoului galben participă la tradiţionala conferinţă de presă, acolo unde sunt prezenţi zeci de jurnalişti veniţi din toată lumea. Cum nu toţi rutierii vorbesc engleza, limba internaţională a ciclismului de ceva vreme, este nevoie ca ziariştilor să le fie traduse declaraţiile acestora. De asta se ocupă doamna Pascale Schyns, care se află de aproape două decenii într-o funcţie pentru care o recomandă nu doar experienţa, ci şi cele şase limbi pe care le cunoaşte foarte bine: engleză, franceză, italiană, spaniolă, olandeză şi germană.
După finalul Marii Bucle, am contactat-o pe doamna Schyns pentru un interviu, iar dumneaei a avut amabilitatea să îmi răspundă la întrebări, care au acoperit mai multe subiecte, de la ediţia centenară a Turului Franţei la lupta pentru postul de preşedinte al Uniunii Cicliste Internaţionale, care îi are în prim-plan pe Pat McQuaid şi Brian Cookson. Ce a ieşit, puteţi citi mai jos.
– Doamna Schyns, sunteţi translatorul oficial al Turului Franţei de aproape două decenii. Îmi puteţi spune, vă rog, cum aţi început să lucraţi aici?
Ca să scurtez o poveste lungă, după ce am fost ciclistă timp de cinci ani şi mi-am terminat studiile, am început să lucrez din când în când în lumea ciclismului, în cea mai mare parte a timpului ca translator, iar în unele curse pentru radio-tour. Cu ocazia Campionatelor Mondiale pe Velodrom şi pe Şosea din 1994, desfăşurate în Sicilia, am fost asistenta lui Claude Sudres, ofiţerul de presă al competiţiilor. Cred că a fost mulţumit de cum m-am descurcat, deoarece atunci când Turul Franţei a început să caute un translator, m-a recomandat fiului său, Philippe, care era şeful departamentului de presă al cursei. Astfel, funcţia mea a început în 1996.
– Cum arătau lucrurile în Turul Franţei înainte de a exista această funcţie?
Nu exista un translator. La acea vreme, franceza era singura limbă oficială în ciclism, aşa că oamenii erau obligaţi să o vorbească, în caz contrar fiind nevoiţi să găsească pe cineva care să-i ajute cu interviurile şi comunicatele de presă. După ce Lance Armstrong a câştigat etape în Paris-Nisa şi în Turul Franţei din 1995, lumea şi-a dat seama că ciclismul nu le mai aparţinea Franţei şi Europei. Din ce în ce mai mulţi rutieri şi ziarişti nu vorbeau deloc franceză. Venise momentul pentru aducerea unui translator. Acum, situaţia este complet diferită: engleza e cea mai vorbită limbă în ciclism şi în cea mai mare parte a timpului trebuie să traduc din franceză, spaniolă, italiană sau altă limbă în engleză, nu în franceză. Evident, franceza a rămas în continuare limba oficială a Turului, dar nu şi a ciclismului.
– Cunoaşteţi şase limbi, cele mai importante din lumea ciclismului. Cu toate acestea, au existat vreodată situaţii în care aţi întâmpinat probleme cu traducerea din cauza felului de a vorbi al rutierilor?
Atunci când traduci declaraţiile unui ciclist sau unui jurnalist pentru prima dată, iar el are un accent mai ciudat, primele minute, necesare pentru a te obişnui, pot fi foarte dificile. Îmi amintesc cum a fost când l-am ascultat pentru prima dată pe Neil Stephens, cu accentul lui foarte puternic şi tipic de australian. La primul interviu cu Mark Cavendish, aproape am pierdut şirul cuvintelor, dar cred că asta s-a întâmplat şi pentru că el a şirul. A fost ceva ce a dorit să spună şi nu a răspuns întrebării, continuând să vorbească despre ceva complet diferit. Nu am fost sigură că am înţeles exact, dar, din fericire, mai târziu mi-a spus că traducerea a fost corectă.
– Cum arată o zi normală pentru dumneavoastră în Turul Franţei?
Dimineaţa trebuie să fiu prezentă în oraşul de start, pentru a-l ajuta pe Christian Prudhomme cu interviurile sale de fiecare dată când îmi solicită acest lucru. Însă nu doar pe Christian îl ajut, ci şi pe Bernard Hinault, care este un om foarte căutat. Unii jurnalişti mă roagă să le traduc interviurile cicliştilor, fie cele oferite în direct, fie cele înregistrate. După ce startul este dat, merg la sosire, pentru a urmări la televizor ultimii kilometri ai etapei. E foarte important să cunoşti ce s-a întâmplat în timpul etapei, deoarece asta te poate ajuta la traducere. După finiş, îi acompaniez pe rutieri în zona mixtă şi traduc ceea ce spun pentru ziariştii care doresc asta. Apoi, merg cu câştigătorul de etapă şi cu purtătorul tricoului galben la “zona pentru video-interviuri”. Unii jurnalişti vin la conferinţa de presă, în timp ce alţii preferă să rămână în sala de presă, acolo unde un sistem video le oferă posibilitatea să vadă şi să audă tot ce se întâmplă la conferinţă. De asemenea, au oportunitatea de a-i adresa întrebări unui ciclist de la distanţă. După ce conferinţa s-a încheiat, merg în sala de presă şi îi ajut pe unii ziarişti să traducă în propria limbă ceea ce s-a spus.
– Ce impresie v-a lăsat ediţia centenară?
A fost foarte frumoasă şi intensă. Chris Froome a fost cel mai bun, ceea ce nu se poate spune despre echipa lui. Multe lucruri se puteau întâmpla şi s-au întâmplat. Am avut parte de multe necunoscute până în ultimul moment şi anul acesta am văzut ciclişti care nu au concurat doar pentru a ocupa locul secund la Paris, ci au încercat să câştige, asumându-şi riscuri.
– Ca spectator, care aţi spune că au fost cele mai mari surprize, plăcute şi neplăcute?
Întotdeauna văd aspectele pozitive ale lucrurilor şi încerc să iau ce e mai bun din ele. Dacă au existat aspecte negative, deja le-am uitat. A fost frumos să vedem apariţia unor rutieri tineri, care te fac să crezi în viitorul ciclismului, Nairo Quintana fiind un exemplu în acest sens, chiar dacă el nu a reprezentat o surpriză pentru oamenii care i-au urmărit progresul de când a câştigat Tour de l’Avenir. O surpriză ar putea fi faptul că Mark Cavendish nu mai e invincibil la sprinturi, dar acesta e şi un lucru bun, deoarece sprinturile vor fi şi mai palpitante acum, iar noi vom afla învingătorul doar pe ultimii centimetri. Sunt sigură că britanicul va găsi o soluţie pentru a ieşi din această situaţie şi va mai câştiga multe etape în Turul Franţei. Sper să se întâmple asta, deoarece el este atât de imprevizibil din momentul în care declanşează sprintul, unul atât de plăcut de urmărit.
– Mulţi jurnalişti l-au acuzat pe Chris Froome de dopaj. Vedeţi acest lucru ca fiind ceva normal şi inevitabil, din cauza vremurilor în care trăim?
Nu mi se pare normal, dar într-adevăr este inevitabil. Oamenii nu pot evita să îşi aducă aminte ce s-a întâmplat în anii anteriori. Însă cineva trebuie să câştige cursa, corect? Cu sau fără dopaj, este de aşteptat ca un ciclist să fie mai puternic decât ceilalţi, nu-i aşa? Sau oamenii se aşteaptă ca toţi rutierii să treacă linia de finiş în acelaşi timp, ţinându-se de mână?
– Este Uniunea Ciclistă Internaţională responsabilă pentru acest climat?
Evident că e. În primul rând, pentru că a închis ochii atât de mulţi ani, din cauza interesului propriu. Apoi, deoarece a făcut din controalele anti-doping o prioritate nu pentru că ar fi fost interesată de sănătatea rutierilor, ci din raţiuni economice. În final, pentru că i-a acuzat şi discreditat pe ciclişti, aşa cum s-a întâmplat cu Lance Armstrong, pentru a se proteja. UCI nu este singura responsabilă pentru ce s-a întâmplat, dar cu siguranţă e organizaţia care ar fi putut preveni şi lupta împotriva acestor lucruri, deoarece avea cunoştinţă de ele. Evident că ştia tot ce se întâmpla. Ciclismul nu mai acceptă această situaţie acum.
– Pat McQuaid este considerat omul care a dăunat cel mai mult ciclismului, însă este el singurul vinovat?
Nu, nu e singurul, deoarece lumea nu a luat fiinţă odată cu el. Din fericire! Însă el s-a aflat în fruntea organizaţiei care guvernează sportul în ultimii opt ani. Uitaţi-vă la rezultate! Şi nu vorbesc doar despre dopaj. Ciclismul european este pe moarte: câte curse, câte echipe, câţi sponsori au dispărut? Globalizarea? Da, e o idee minunată, dar în cele mai multe cazuri rămâne un cuvânt, o promisiune, deoarece UCI este interesată doar de ţările unde există suficienţi bani pentru a face profit. Nu există niciun proiect pe termen lung. UCI le cere echipelor de World Tour să doneze biciclete pentru a ajuta “ţările sărace”, iar apoi, cu câteva săptămâni înainte de alegeri, UCI distribuie acele biciclete ţărilor care îşi vor exprima votul, şi nu celor sărace. În afară de asta, credeţi că dacă o ţară săracă din Africa va primi biciclete, va putea să dezvolte acest sport? Aceste biciclete fragile se vor strica după doar câţiva kilometri pe drumurile de acolo. Ar trebui ca mai mulţi rutieri şi antrenori să vină la Centrul Mondial de Ciclism pentru a se forma, astfel încât antrenori calificaţi să meargă apoi în ţările lor şi să îşi ajute federaţiile. Evident, nu există bani pentru aşa ceva. Toţi sunt cheltuiţi pe anti-doping şi pe comisii inutile, care au dispărut după numai câteva luni.
– În afară de un nou preşedinte, de ce anume mai are nevoie ciclismul pentru a se schimba?
Transparenţa este obligatorie pentru a-i reda ciclismului credibilitatea, iar testele anti-doping trebuie să fie independente. Globalizarea adevărată e a treia pe listă. Când spun globalizare adevărată, mă refer la dezvoltarea ciclismului pe toate cele cinci continente, nu la folosirea lui pentru a face bani.
– Credeţi că federaţiile naţionale doresc să îl schimbe pe Pat McQuaid? Pot face asta sau este influenţa lui mult prea mare?
Depinde despre care federaţii vorbim. Cele cărora le place ciclismul, îl iubesc şi doresc să îl salveze şi să îl dezvolte, în loc să îl lase să moară, cu siguranţă vor vota pentru schimbare. Federaţiile ale căror preşedinţi pun pe primul loc propriul interes, călătoriile gratuite pe care le pot face şi banii pe care îi investesc în interes personal, cu siguranţă vor fi foarte fericite cu situaţia actuală.
– Cum credeţi că vor arăta lucrurile pentru ciclism după alegeri?
Sunt o persoană foarte optimistă şi iubesc ciclismul. Datele sunt foarte simple: oamenii au posibilitatea să aleagă între moarte şi viaţă, între Pat McQuaid şi Brian Cookson. Eu votez pentru viaţă. Votez pentru ciclism. Tocmai de aceea, să sperăm că Brian Cookson va fi ales.
Cafe Roubaix 