Cafe Roubaix

Concluzii după Amstel Gold Race

Roman Kreuziger încă mai există în ciclism: după două sezoane fără mari realizări la Astana (cu succese de etapă în Turul Trentino şi Il Giro), cehul în vârstă de 26 de ani a revenit în prim-plan odată cu victoria obţinută în Amstel Gold Race, prima a sa într-o clasică. Acţiunea rutierului echipei Saxo-Tinkoff a fost una pentru care acesta merită toate aprecierile, mai ales că a avut curajul să atace într-un moment când favoriţii îşi făceau calcule pentru finalul de pe Cauberg. Pe lângă încrederea pe care i-o va da, succesul de duminică mai are darul de a aduce linişte la Saxo, dar şi puncte extrem de importante pentru primirea licenţei World Tour şi în sezonul următor.

Victoria de duminică a fost prima după şapte ani obţinută de un ciclist în Amstel Gold Race în urma unei evadări solitare. Ca o coincidenţă, precedenta îi aparţinuse lui Frank Schleck, în 2006, aflat la acea vreme la CSC, actuala Saxo-Tinkoff. Curios, la fel ca atunci, diferenţa dintre învingător şi următorii clasaţi a fost tot de 22 secunde. Şi pentru ca lista coincidenţelor să continue, trebuie menţionat că Schleck şi Kreuziger sunt singurii oameni de curse pe etape care s-au impus în clasica olandeză din 2006 încoace.

Primul succes pentru Philippe Gilbert în tricoul de campion mondial este din ce în ce mai aproape. Dacă nu va veni la jumătatea săptămânii, în Flèche Wallonne, atunci acest lucru e foarte probabil să devină realitate duminică, în Liège–Bastogne–Liège. Rutierul lui BMC se află într-o continuă creştere de formă, spre deosebire de primăvară precedentă, când s-a chinuit în Ardeni, şi chiar dacă pare să nu mai atingă nivelul incredibil din 2011, tot va fi principalul favorit în “La Doyenne”. Singurul aspect la care mai trebuie să facă îmbunătăţiri e echipa, deoarece aceasta încă nu îi oferă susţinerea de care are nevoie.

Primăvara lui Peter Sagan s-a încheiat în anonimat. După o serie de succese şi locuri doi în cursele de o zi, slovacul în vârstă de 23 de ani a clacat în Amstel Gold Race şi a terminat doar pe 36, la aproape un minut în urma învingătorului. Practic, un motiv în plus pentru ca Sagan să nu participe în Flèche Wallonne şi să ia o perioadă de pauză, înainte de a începe pregătirea pentru Turul Franţei, acolo unde are drept obiectiv apărarea tricoului verde cucerit în 2012. Ceea ce s-a întâmplat în Amstel ar trebui să reprezinte şi un semnal pentru conducătorii lui Cannondale, care trebuie să îl protejeze pe învingătorul din Gent-Wevelgem şi să nu îi mai aglomereze calendarul (Sagan şi-a început sezonul la finalul lui ianuarie, iar de atunci a bifat 29 de zile de cursă, în cinci ţări de pe trei continente).

Unde se va opri Michal Kwiatkowski? Este o întrebare care trebuie pusă, după locul patru obţinut de polonez în Amstel Gold Race. În vârstă de 22 de ani, acesta pare că va deveni un mare all-rounder, fiind capabil să obţină rezultate importante atât în cursele de o zi (fie că acestea se desfăşoară în Flandra, fie în Ardeni), dar şi în curse pe etape (locul doi în Turul Algarve şi locul patru în Tirreno-Adriatico). Rutierul echipei Omega Pharma-Quick Step a impresionat pe toată lumea, la fel cum a făcut-o Peter Sagan în 2010, şi promite să aibă un viitor frumos în ciclism, mai ales că se află la o grupare care ştie cum să crească tinerele talente.

Mikel Astarloza a terminat doar pe 49, la un minut şi jumătate de diferenţă de Roman Kreuziger, dar bascul poate fi mulţumit de evoluţia sa, categoric cea mai bună din ultimii ani. 241 de kilometri a petrecut în evadare ciclistul lui Euskaltel, care a fost prins cu numai zece kilometri rămaşi până la sosire. Păcat că ziua sa a fost stricată de către organizatori, care l-au chemat de două ori pentru a-i acorda premiul acordat celui mai combativ rutier, şi tot de atâtea ori l-au trimis înapoi la autocar, după ce s-au răzgândit.

Noul traseu din Amstel primeşte o notă bună, ajutat nu doar de victoria obţinută de Roman Kreuziger, dar şi de dificultăţile pe care le ridică acum. În trecut, când cursa se încheia în căţărare, o accelerare a lui Philippe Gilbert precum cea de duminică era suficientă pentru ca acesta să se impună. Acum, marii favoriţi nu îşi mai permit astfel de atacuri, iar asta va duce la schimbarea strategiei, fiind important pentru candidaţii la victorie să aibă în prima jumătate a lui Cauberg un coleg care să impună ritmul şi să anihileze atacurile date devreme de către adversari.

Amstel Gold Race 2013

Cea mai “tânără” dintre clasicele Ardenilor, Amstel Gold Race a trecut încă de la înfiinţare prin foarte multe modificări: oraşele de start şi de sosire au fost schimbate, la fel şi traseul, precum şi locul în calendarul mondial. Cea mai recentă modificare importantă a fost făcută după Campionatele Mondiale din 2012, desfăşurate la Valkenburg: atunci, organizatorii clasicei olandeze au decis ca aceasta să nu se mai încheie în vârful lui Cauberg, ci după alţi 1800 de metri, parcurşi pe platoul ce îi urmează celebrului deal.

Asta a dus la alte schimbări pentru ediţia din 2013: numărul căţărărilor a crescut la 34, Cauberg va fi urcat de patru ori (în loc de trei, ca până acum), în timp ce şansele unei victorii venite după un atac dat înainte de ascensiunea finală au scăzut considerabil, în condiţiile în care combinaţia Keutenberg – Cauberg va figura acum în penultimul tur. Asta înseamnă că sunt şanse mari să se repete, într-o anumită măsură, scenariul de la Mondiale, când nu a fost realizată o selecţie serioasă înainte de ultima urcare pe Cauberg.

În acest caz, lupta favoriţilor va începe cu puţin timp înainte de a ajunge pe Cauberg, obiectivul lor fiind să prindă o poziţie cât mai bună pe ascensiunea în lungime de 1200 de metri (pantă medie 5,8%, pantă maximă 12%). Un atac acolo trebuie să fie foarte bine gândit şi dublat de nişte picioare puternice, deoarece noul traseu schimbă datele problemei. Cum diferenţele în vârful lui Cauberg nu vor fi mari, rutierii care au de gând să plece în solitar au nevoie şi de calităţi de rouleur pentru a rezista încă aproximativ doi kilometri, cu atât mai mult cu cât vântul poate fi un factor pe acel platou.

Condiţiile meteo se anunţă excelente pentru cursa de duminică, 20 de grade Celsius, cea mai ridicată temperatură pentru o clasică de la începutul sezonului. Este un aspect important pentru rutieri, care nu vor mai avea acum şi grija vremii, o eventuală ploaie reprezentând un factor în plus de stres şi risc pe drumurile întortocheate ale Olandei.

Cine îl poate opri pe Peter Sagan?

În mare, aceasta este întrebarea la care se rezumă a 48-a ediţie a clasicei din Olanda. În urmă cu un an, slovacul a terminat pe trei, doar lipsa experienţei fiind cea care l-a împiedicat să încheie primul, Sagan fiind nevoit atunci să se mulţumească doar cu locul al treilea, după Enrico Gasparotto şi Jelle Vanendert. De atunci, rutierul echipei Cannondale a progresat incredibil şi a ajuns o adevărată sperietoare pentru aproape toţi cicliştii de clasice.

Recent, el a demonstrat de ce este principalul favorit la victorie în Amstel Gold Race, după ce a câştigat Brabantse Pijl, o cursă în care a dus trena, a răspuns la atacuri şi a avut la final forţa de a-l învinge la sprint pe campionul mondial, Philippe Gilbert. Exceptând accidentările sau problemele mecanice, acesta poate pierde cursa doar dacă mai multe echipe reuşesc să îşi plaseze oameni într-o evadare formată târziu, în penultimul tur. În cazul unei astfel de alianţe, responsabilitatea de a organiza o urmărire ar cădea doar pe Cannondale, care ar putea claca într-o astfel de situaţie.

Teoretic, Philippe Gilbert este principalul adversar al lui Sagan, cel puţin după locul secund din Brabantse Pijl. Practic, s-ar putea ca lucrurile să nu stea chiar aşa, deoarece belgianul în vârstă de 30 de ani încă nu pare să fie în forma care i-a adus două victorii în Amstel Gold Race şi tricoul curcubeu, fiind devansat la toate capitolele de rivalul din Slovacia. O clasare pe podium pare în acest moment cea mai bună variantă pentru ciclistul lui BMC, al cărui mare obiectiv rămâne câştigarea Liège–Bastogne–Liège.

Lupta dintre Peter Sagan şi Philippe Gilbert poate fi speculată de un rutier aflat într-o creştere evidentă de formă, lucru demonstrat prin cele două victorii de etapă bifate în Turul Cataluniei şi Turul Ţării Bascilor. Este vorba despre Simon Gerrans, care e outsiderul perfect: viclean, cu intuiţie, un sprint excelent şi foarte bun pe căţărările scurte, explozive. În plus, australianul are şi o echipă puternică, din care nu vor lipsi Michael Albasini, Simon Clarke şi Pieter Weening, capabili să îi fie alături până pe finalul cursei.

La Mondiale, Edvald Boasson Hagen a terminat pe doi, însă nu norvegianul va fi liderul lui Sky, ci Sergio Henao, aspect subliniat şi de colegul său, Jonathan Tiernan-Locke. Bronzul de la Valkenburg, Alejandro Valverde, speră să obţină primul succes în Ardeni după cinci ani, în timp ce Enrico Gasparotto va încerca să îşi apere trofeul cucerit în 2012, în ciuda accidentului suferit la antrenamente, acolo unde a fost lovit de un camion. Italia îşi va pune speranţele şi în Damiano Cunego, învingătorul din 2008, în timp ce Moreno Moser va fi un pariu mai riscant, în condiţiile în care va trebui să îl ajute pe Sagan.

În ultimele sezoane, Joaquim Rodriguez a fost considerat un favorit în Amstel Gold Race, însă lucrurile nu ar mai trebui să stea astfel şi acum, deoarece finalul nu îl mai avantajează pe rutierul Katushei, care nu are cum să obţină dintr-un atac pe Cauberg un avans suficient de mare pentru a rezista până la sosire. E adevărat, “Purito” a câştigat Turul Lombardiei într-o astfel de manieră, dar ultimii kilometri de acolo au arătat cu totul altfel.

Încă o dată, Blanco va fi principala speranţă a gazdelor, însă victoria pare greu de obţinut, în condiţiile în care Bauke Mollema a ratat Turul Ţării Bascilor (o cursă importantă pentru pregătirea sa), în timp ce Tom-Jelte Slagter nu se mai află la nivelul din luna ianuarie, când s-a impus în Turul Down Under. Tot undeva din planul al doilea vor veni Thomas Voeckler, Bjorn Leukemans, Tony Gallopin şi Gianni Meersman, dar aceştia vor avea nevoie de o conjunctură favorabilă pentru a da lovitura.

Lista completă de start pentru Amstel Gold Race poate fi găsită aici.

Cum se poate încheia cursa?

Cel mai probabil, cu un sprint dintr-un grup redus. În ultimii ani, doar doi oameni au câştigat dintr-o evadare, Frank Schleck (2006) şi Serguei Ivanov (2009). În condiţiile în care traseul s-a schimbat faţă de acele ediţii, iar finalul nu mai e în căţărare, este şi mai greu de crezut că rezultatul poate fi altul,

Spre deosebire de clasicele pe pavate sau de Liège–Bastogne–Liège, ultima cursă de o zi din Ardeni, Amstel Gold Race oferă extrem de rar un astfel de învingător, atacurile de la distanţă fiind de cele mai multe ori sortite eşecului. Un motiv în plus pentru care Peter Sagan va porni ca mare favorit în cursa de duminică.

Eroii necunoscuţi din Paris-Roubaix

“Infernul Nordului” nu înseamnă doar cel care termină pe primul loc. Evident, acesta primeşte atenţia tuturor, însă nu este singurul care merită aprecieri. În fiecare ediţie a Paris-Roubaix sunt scrise zeci de poveşti, iar personaje sunt ciclişti rămaşi necunoscuţi: oameni care abandonează, suferă accidentări sau ajung la final când învingătorul este deja la duşuri. Este o desfăşurare normală, fără picanterii, dar care impresionează de fiecare dată prin poveştile scoase la suprafaţă. La asta s-a gândit şi televiziunea olandeză NOS, atunci când a realizat acest documentar:

Cum te transformă “Infernul Nordului”

O primăvară elveţiană

Fabian Cancellara a arătat încă o dată, de parcă ar mai fi fost nevoie, că este unul dintre cei mai mari rutieri de clasice din toate timpurile. La 32 de ani, elveţianul a câştigat pentru a treia oară Paris-Roubaix, însă victoria a venit la finalul unei curse ce a avut o cu totul altă desfăşurare decât cea cu care era obişnuit ciclistul echipei RadioShack-Leopard. Spre deosebire de succesul din Turul Flandrei, obţinut în urmă cu doar o săptămână, Cancellara a arătat mult mai uman şi vulnerabil acum, o consecinţă a căzăturilor suferite în ultima vreme, dar şi consumului mental la care a fost supus.

Paris-Roubaix a reprezentat încă o dată o luptă: pentru o poziţie cât mai bună, pentru un avans de cinci metri, pentru evitarea capcanelor de pe traseu, dar mai ales pentru prestigiul de a ajunge primul pe legendarul velodrom din Roubaix. Ediţia din 2013 (a doua din istorie ca medie orară – 44,190 km/oră) a fost cea mai bună din ultimii ani, nu există nicio urmă de îndoială în această privinţă, un aspect la care au contribuit din plin evenimentele petrecute în ultimele două ore, după ce plutonul şi-a făcut încălzirea.

Parcă simţind că principalul favorit nu se află în cea mai bună formă, rutierii mai slab cotaţi au încercat să îi dea acestuia lovitură după lovitură, dar mereu le-a lipsit acel ceva necesar pentru a face diferenţa decisivă. În schimb, Fabian Cancellara a fost foarte puternic la nivel mental (poate principalul său avantaj duminică) şi nu a renunţat în nicio clipă, în ciuda faptului că a fost izolat de multe ori şi a avut probleme serioase pe pavate (conform declaraţiei date la final, de fiecare dată când se afla pe piatră cubică a avut senzaţia că merge înapoi).

Pe lângă puterea mentală şi tactica excelent gândită din mers în momente în care câteva secunde de ezitare puteau schimba totul, Cancellara mai merită remarcat pentru cum s-a jucat la nivel psihologic cu Sep Vanmarcke în ultimii kilometri ai cursei, când l-a obligat pe adversarul său să colaboreze la trenă, şi mai apoi, când nu i-a oferit acestuia altă variantă decât să deschidă el primul sprintul. Cu o ultimă fărâmă de energie rămasă după cea mai dură cursă a carierei, elveţianul a demontat două mituri (că nu poate sprinta şi nu cunoaşte decât o tactică prin care se poate impune în clasice) şi şi-a trecut în palmares a doua dublă Turul Flandrei – Paris-Roubaix.

Deşi a venit după final, imaginea cursei rămâne cea cu Fabian Cancellara întins pe iarba de pe velodrom, secat de forţe şi fără aer, o imagine cu care acesta şi-a arătat latură umană, o imagine pe care nu a mai afişat-o după niciunul dintre precedentele sale succese din carieră. E posibil ca Paris-Roubaix să îi fi consumat mai mulţi ani din viaţă lui Cancellara, însă nu fără a-l răsplăti din plin pe noul lider al ierarhiei World Tour, care se poate lăuda acum că are tot atâtea victorii în “Infernul Nordului” cât au Eddy Merckx, Francesco Moser sau Johan Museeuw.

Cine a mai fost pe plus duminică

Paris-Roubaix – nu a avut ploaie şi noroi, dar cea mai dură clasică din lume s-a ridicat din nou la nivelul aşteptărilor. Milano-San Remo a fost specială datorită condiţiilor meteo, Turul Flandrei a strâns cei mai mulţi spectatori pe margine, însă adevăratul spectacol a fost oferit de Paris-Roubaix, care a avut o desfăşurare incredibilă şi un finiş pe măsură, suspansul păstrându-se până pe ultimul metru al cursei.

Sep Vanmarcke – anul trecut a fost anunţat de Jonathan Vaughters că în 2013 va fi liderul lui Garmin-Sharp pentru cursele de o zi, dar a refuzat acest statut şi a preferat să meargă la Blanco, unde a împărţit rolul de lider cu Lars Boom. La cum a mers duminică, Vanmarcke a arătat că poate fi oricând unicul căpitan al unei formaţii în cursele pe pavate, puţin lipsindu-i să devină unul dintre cei mai tineri învingători din istoria recentă a Paris-Roubaix. Chiar dacă acum a pierdut, belgianul are potenţialul ca în viitor să plece acasă (şi nu doar o dată) cu celebrul trofeu în formă de piatră cubică.

Niki Terpstra – a fost invizibil în Turul Flandrei, însă şi-a revenit o săptămână mai târziu, salvând într-o oarecare măsură participarea lui Omega Pharma-Quick Step în “Regina Clasicelor”. Problema olandezului este că forma lui are fluctuaţii prea mari de la o cursă la altă, nereuşind să rămână constant la un nivel ridicat pe parcursul mai multor săptămâni.

Greg Van Avermaet – a bifat al cincilea top zece într-o clasică din 2013 şi a fost din nou cel mai activ rutier al lui BMC în “Monumente”, un rol pe care anul trecut l-a avut Alessandro Ballan. Din păcate, belgianului îi lipseşte de fiecare dată acel ceva pentru a câştiga, însă partea bună e că va ma beneficia de şanse odată cu clasicele din Ardeni, acolo unde pare a fi cel mai în formă om al echipei nord-americane.

Zdenek Stybar – chiar dacă a căzut pe Carrefour de l’Arbre, cehul tot a mai avut forţa de a lupta pentru o clasare în top zece. Impresionant prin felul în care s-a ţinut de Fabian Cancellara, fostul campion mondial de ciclo-cross a primit acum confirmarea că are un viitor în “Infernul Nordului”, fiind şanse mari ca în 2014 să reprezinte a doua variantă a lui Omega Pharma-Quick Step, după Tom Boonen.

Europcar – gruparea franceză a preluat rolul pe care Lotto-Belisol l-a avut în Flandra şi a ieşit la atac cu Damien Gaudin şi Sebastian Turgot, care au terminat pe cinci, respectiv zece. Dacă va reuşi să îi păstreze pe cei doi şi să îi ajute să facă progrese în următoarele sezoane, e foarte posibil să nu mai treacă mult timp până când un rutier francez se va impune din nou în Paris-Roubaix.

Cine a fost pe minus

Taylor Phinney – mulţi sperau că americanul va arăta în Paris-Roubaix că este un demn urmaş al lui Fabian Cancellara, cu care a fost comparat în nenumărate rânduri, însă cu excepţia trenei duse în Pădurea Arenberg şi a unei scurte evadări, nu a ieşit deloc în evidenţă şi a venit mai slab decât sezonul trecut, când a debutat în cursa din Hexagon. Cel mai probabil, absenţa din ultimele săptămâni a contat, iar Phinney va mai trebui să aştepte măcar un an pentru a demonstra de ce este în stare.

Sky – ca echipă de curse pe etape, Sky nu are adversar, însă când vine vorba de clasice, lucrurile stau cu totul altfel. Geraint Thomas a ieşit în evidenţă doar prin căzături (probabil singurul ciclist din 2013 care a făcut asta în toate cele trei “Monumente”), Edvald Boasson Hagen a arătat că nu este şi nu va fi niciodată un om de pavate (mult mai bine ar fi să se concentreze pe Ardeni), în timp ce Ian Stannard are o forţă impresionantă, dar doar atât. Singura echipă de clasice care a mers în Tenerife în loc să participe în cursele din luna martie, Sky este obligată să schimbe ceva pentru 2014, dacă va dori să îşi impună autoritatea în cursele de o zi la fel cum o face în cele pe etape.

John Degenkolb – după locul nouă din Turul Flandrei, germanul părea setat să obţină o nouă clasare bună, însă nu a fost cazul, asta deşi a avut colegi care să muncească pentru el. Clasat pe 19 la ediţia din 2011, Degenkolb are potenţialul de a fi unul dintre protagonişti în Paris-Roubaix, însă momentan e prea crud pentru asta. Acum, singura oportunitate a rutierului echipei Argos-Shimano să îşi salveze sezonul este Turul Franţei, acolo unde îi va fi extrem de greu să obţină o victorie de etapă.

Sylvain Chavanel – francezul a insistat mult pe clasica de pe teren propriu în ultimii ani, însă nici acum nu a fost ziua lui, încheind cursa doar pe locul 19. Ca lider al lui Omega Pharma-Quick Step, Chavanel a dezamăgit crunt, iar anul viitor va reveni la statutul de “locotenent” al lui Boonen.

Thor Hushovd – este adevărat că fostul campion mondial a avut mult ghinion, însă nu acesta a fost singurul factor care l-a împiedicat să obţină un rezultat bun. Norvegianul nu mai e ciclistul din urmă cu doi-trei ani şi trebuie să accepte asta, finalul carierei sale fiind foarte aproape.

Jurgen Roelandts – autor al unui excelent loc trei în Turul Flandrei, belgianul s-a arătat încrezător înainte de Paris-Roubaix, susţinând că este cursa de o zi care i se potriveşte cel mai bine. Nu a fost cazul, iar Roelandts, care a avut şi câteva probleme mecanice, a terminat pe 43, într-un anonimat complet. Chiar dacă are un loc 14 în 2011, rutierul lui Lotto-Belisol nu se pliază pe o cursă ca “Infernul Nordului”, mult mai potrivite pentru el fiind cursele pe pavate care au dealuri pe traseu.

Paris-Roubaix 2013

De mai bine de o sută de ani, Paris-Roubaix stârneşte sentimente mixte în rândul rutierilor: mulţi au numit această cursă o glumă proastă şi un adevărat pericol pentru integritatea fizică a concurenţilor, refuzând să participe, în timp ce alţii au fost de părere că reprezintă testul suprem în ciclism, meritându-şi pe deplin renumele de “Infern al Nordului”.

Unele dintre cele mai memorabile poveşti ale sportului au fost scrise în cursa din Franţa, care a avut o existenţă tumultuoasă, nu mult lipsind ca la un moment dat să dispară, din cauza procesului de modernizare început după fiecare dintre cele două conflagraţii mondiale, când pavatele au fost înlocuite cu asfalt. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar legenda numită Paris-Roubaix a continuat, devenind una dintre cele mai frumoase şi aşteptate clasice ale sezonului.

Atât de mare este prestigiul “Reginei Clasicelor”, încât rutieri ca Henri Pélissier, Fausto Coppi, Louison Bobet, Felice Gimondi, Eddy Merckx sau Bernard Hinault nu au conceput să nu o câştige. Chiar dacă oamenii de Mari Tururi nu s-au mai înghesuit la start în ultimele două decenii, Paris-Roubaix nu şi-a pierdut din strălucire şi din aura de mit pe care a dobândit-o încă de pe 19 aprilie 1986, atunci când câţiva temerari (mai exact, 45) s-au încumetat să plece la drum într-o aventură necunoscută.

Traseul ediţiei cu numărul 111

Aşa cum se întâmplă din 1968 încoace, când traseul a fost schimbat, caravana va pleca din Compiègne şi va rula aproximativ o sută de kilometri înainte de a face cunoştinţă cu primul dintre cele 27 de sectoare de piatră cubică, Troisvilles, care va realiza o primă selecţie, chiar dacă nu importantă. Practic, Troisvilles va da tonul pentru ceea ce va urma, deoarece scenariul de acolo se va repeta şi pe celelalte porţiuni dificile: rutierii vor intra pe tronsoanele de pavate cu 60 de kilometri la oră, o viteză la care se va ajunge din dorinţa de a prinde un loc cât mai bun în faţă, fiind binecunoscut faptul că primele 20 de poziţii sunt cele mai căutate.

Dacă Paris-Roubaix reprezintă “Infernul”, atunci Pădurea Arenberg este Râul Styx, care trebuie trecut cu bine pentru ca aventura să continue. O căzătură sau o simplă problemă mecanică acolo înseamnă cursă încheiată, deoarece maşinile tehnice nu pot ajunge imediat să îi ajute pe ciclişti. Arenberg vine mai devreme decât în 2012, însă acum va fi în combinaţie cu Pont Gibus, care reapare după o pauză de cinci ani. Cele două sectoare îi pot scoate pe mulţi din calculele pentru victorie, în condiţiile în care aproape se înlănţuiesc, fiind despărţite de mai puţin de patru kilometri asfaltaţi.

Al doilea tronson de cinci stele, după Pădurea Arenberg, va fi Mons-en-Pévèle, acolo unde Fabian Cancellara a făcut diferenţa în 2010. Descoperită în 1955, porţiunea Mons-en-Pévèle are trei kilometri lungime şi pietre aflate într-o condiţie precară, o grijă în plus pentru ciclişti. Ca şi cum asta nu ar fi fost suficient, al 18-lea sector de la start are şi câteva viraje dificile, la 90 de grade, acolo unde o clipă de neatenţie poate spulbera munca depusă până atunci.

Carrefour de l’Arbre va fi ultima porţiune dificilă, un tronson legendar, care a ajutat la construirea multor victorii. În 2006, Fabian Cancellara a atacat aici, decolând spre primul loc, lucru care s-ar putea întâmpla şi acum, dacă nu vor fi realizate diferenţe până atunci. Cum Carrefour de l’Arbre este un sector foarte dificil, experienţa cicliştilor va fi foarte importantă, avantajul fiind de partea celor care cunosc la perfecţie drumul.

Trei tronsoane (Gruson, Hem şi Roubaix) vor mai rămâne apoi până la final, acolo unde suporterii prezenţi pe velodromul André Pétrieux îl vor primi cu aplauze şi urale pe stăpânul pavatelor din nordul Franţei, care va ajunge epuizat, după aproape 255 de kilometri crânceni, dar îşi va asigura prin victoria sa un loc în istoria ciclismului şi respectul tuturor.

Favoriţii

Fabian Cancellara – de mult timp un rutier nu a mai pornit în Paris-Roubaix cu un statut de superfavorit, aşa cum se va întâmpla cu elveţianul în vârstă de 32 de ani. Din ce în ce mai bun în ultimele săptămâni, în care a obţinut victorii categorice în E3 Prijs Harelbeke şi Turul Flandrei, Cancellara poate transforma cursa într-un recital solitar. Totuşi, lucrurile nu sunt chiar atât de simple pentru ciclistul echipei RadioShack-Leopard, care a căzut în Scheldeprijs Vlaanderen şi pe pavatele de pe sectorul Warlaing–Brillon, când se afla în recunoaştere. De fiecare dată, Cancellara s-a lovit pe partea stângă, nu serios, dar suficient cât să îl deranjeze duminică. În plus, statutul pe care îl are este cu două tăişuri: pe de o parte, e respectat de adversari; pe de alta, va fi atacat în permanenţă de către ceilalţi ciclişti, care vor încerca să ajungă în evadare, în speranţa că echipa acestuia nu va putea controla ostilităţile, iar cursa va avea un scenariu similar cu cel din 2011. Pentru Fabian Cancellara, cea mai bună apărare va fi atacul, însă rămâne de văzut când va fi dat acesta şi dacă va avea asupra oponenţilor efectul devastator din Turul Flandrei.

Taylor Phinney – nu este degeaba considerat al doilea favorit la victorie, chiar dacă va participa doar pentru a doua oară în “Infernul Nordului”. Dublu câştigător la sub 23 de ani, americanul a arătat o formă foarte bună în prima parte a acestui sezon şi o nerăbdare din ce în ce mai mare înainte de Paris-Roubaix, cursa lui favorită. La prima sa prezenţă aici, în 2012, Phinney a terminat pe 15, în ciuda faptului că a trebuit să îl ajute în permanenţă pe Thor Hushovd. Dacă acum va avea mână liberă, iar problemele la genunchi care l-au obligat să rateze Turul Flandrei nu îl vor mai chinui, atunci ciclistul lui BMC are toate şansele să devină doar al doilea rutier care se impune în Paris-Roubaix atât la tineret, cât şi la seniori.

Lars Boom – de când a trecut la profesionişti, Lars Boom a fost aşteptat să lupte pentru victorie în cursa din Hexagon, însă cel mai bun rezultat al său este un loc şase, pe care s-a clasat anul trecut. Olandezul a mers peste aşteptări în Turul Flandrei şi va fi principalul om al lui Blanco şi aici, unde îi va avea alături pe Sep Vanmarcke şi Maarten Tjallingii. Cum Paris-Roubaix va fi ultima oportunitate de a-şi salva sezonul, Boom va avea o motivaţie suplimentară în a da totul pentru a prinde măcar un podium.

Ian Stannard – englezul este “croit” pentru Paris-Roubaix, lucru pe care l-a arătat încă din 2004, când a terminat pe poziţia secundă versiunea pentru juniori, câştigată de actualul său coleg, Geraint Thomas. Beneficiar al unui “motor” foarte puternic, pe care l-a arătat sezonul acesta în Milano-San Remo şi Dwars door Vlaanderen, ciclistul în vârstă de 25 de ani reprezintă cea mai bună variantă a lui Sky, care ar trebui să îi pună pe Thomas şi Edvald Boasson Hagen să muncească în permanenţă pentru el.

Sebastian Turgot – al doilea la ediţia precendentă, francezul vine în Paris-Roubaix după un excelent loc opt în Turul Flandrei, pe care speră să îl transforme într-un podium pe teren propriu. Spre deosebire de cursa din Belgia, Europcar trebuie să mai lucreze la tactica sa şi să nu se avânte prea devreme la conducere. Tocmai de aceea, nu este exclus ca gruparea franceză să încerce să îşi trimită un rutier în evadare. Apoi, dacă Turgot nu se va ridica la nivelul aşteptărilor, Damien Gaudin va fi pregătit să preia rolul de lider al lui Europcar.

Jurgen Roelandts – a fost unul dintre cei mai activi ciclişti din Turul Flandrei şi promite să repete evoluţia de acolo şi în Paris-Roubaix, ceea ce înseamnă că Lotto-Belisol va încerca din nou să plaseze pe cineva în evadare, pentru a-şi face cursa mai uşoară. Chiar dacă şi-a mai pierdut din viteză după pregătirea din iarnă, belgianul rămâne în continuare periculos la sprint, aspect care mai mult ca sigur îi va influenţa strategia pe care o va alege pentru ultima parte.

Heinrich Haussler – australianul pare că şi-a atins mai greu nivelul de vârf în actuala stagiune, însă când acest lucru s-a întâmplat, a terminat de fiecare dată între primii zece (Gent-Wevelgem şi Turul Flandrei), asta în ciuda faptului că nu a fost vizibil în timpul curselor respective. Încrederea câştigată odată cu aceste clasări ar putea fi transpusă duminică într-un alt rezultat bun, care să confirme revenirea sa în rândul cicliştilor importanţi în cursele de o zi.

Johan Vansummeren – a fost vizibil în Turul Flandrei, ceea ce îi dă speranţe că poate câştiga din nou Paris-Roubaix. Cum viteza nu este punctul său forte, rutierul lui Garmin-Sharp va trebui să se bazeze pe “motorul” lui şi pe o tactică foarte bună, la fel ca în 2011, când s-a impus. Dacă succesul de atunci a venit ca o mare surpriză, o eventuală victorie acum va fi confirmare a calităţilor sale pentru cursele pe pavate.

Stijn Vandenbergh – mulţi spun că Sylvain Chavanel ar trebui să fie principalul om al lui Omega Pharma-Quick Step, însă ultimele sale evoluţii nu vin în sprijinul acestei afirmaţii. O opţiune mult mai bună pentru gruparea condusă de Patrick Lefevere pare masivul rutier belgian, care a arătat în acest sezon că traversează cea mai bună formă a carierei. La fel ca în cazul lui Vansummeren, Vandenbergh nu este avantajat de o sosire la sprint, fiind obligat să ajungă singur pe velodromul din Roubaix.

Juan Antonio Flecha – în mod normal, spaniolul nu ar avea ce căuta pe această listă, deoarece în 2013 nu a obţinut nimic, cu excepţia unui loc cinci în Gent-Wevelgem. Totuşi, Flecha nu poate fi trecut cu vederea, pentru că are o relaţie specială cu Paris-Roubaix, drept dovadă fiind cele şapte clasări în top zece. Dacă toţi ochii vor fi pe Fabian Cancellara, iar ibericul va prinde mişcarea potrivită, este posibil să termine între primii trei.

Alţi oameni de urmărit – John Degenkolb are calitatea necesară pentru a conta în finalul cursei, la fel ca şi Sebastian Langeveld, care va fi liderul lui Orica-GreenEdge. După locul patru din Turul Flandrei, Alexander Kristoff pare cea mai bună opţiune a Katushei, mai ales că va îl va avea alături pe Luca Paolini. Sylvain Chavanel va încerca să îşi spele păcatele din urmă cu o săptămână, Filippo Pozzato va spera să le răspundă criticilor în ceea ce va fi ultima ocazie a sa în această primăvară, în timp ce Thor Hushovd va dori să arate că mai are un viitor în ciclism. Cum Paris-Roubaix este o cursă aparte, diferită de toate celelalte clasice, fiecare “locotenent” va avea propria şansă, care va fi cu atât mai mare în contextul luptei dintre Fabian Cancellara şi pluton.

Pădurea Arenberg

Povestea Pădurii Arenberg începe, indirect, după Primul Război Mondial, când Paris-Roubaix s-a confruntat cu probleme mari. Atunci a început reconstrucţia Franţei, iar tot mai mulţi primari au ales să înlocuiască piatra cubică de pe străzi cu asfalt. Decizia a fost luată şi din cauza presiunii tot mai mari puse de orăşenii mutaţi în localităţile mici, care s-au plâns că piatra cubică le deteriorează maşinile personale şi produce un zgomot foarte puternic.

Două decenii mai târziu, autorităţile aveau de gând să modernizeze întreg traseul cursei, promiţând că totul se va face în cel mai scurt timp. Norocul clasicei, dacă se poate spune aşa, a fost începerea celui de-al Doilea Război Mondial, care a dus la stoparea, pentru moment, a procesului de asfaltare.

După conflagraţie, porţiunile de pavate au reînceput să dispară, ajungându-se ca la jumătatea anilor ‘60 să mai existe doar 22 de kilometri, ceea ce l-a determinat pe Albert Bouvet, directorul tehnic al cursei, să spună că Paris-Roubaix se va transforma în Paris-Valenciennes. Însărcinat de Jacques Godett să descopere alte tronsoane de piatră cubică, Bouvet a reuşit asta cu ajutorul unui localnic.

Jean Stablinski

Fiu al unor imigranţi polonezi, Jean Stablinski s-a născut la Thun-Saint-Amand, în 1922. Nu a avut prea multe oportunităţi în tinereţe, astfel încât a fost nevoit să se angajeze de tânăr la mina din Wallers, acolo unde lucra şi tatăl său vitreg. Aflat zi de zi la 500 de metri adâncime, Stablinski a intrat la un moment dat în vorbă cu un alt muncitor, iar acesta i-a spus că tunelul în care lucrau se întindea până sub Pădurea Arenberg, a cărei suprafaţă totală era de 4400 de hectare. Aventura lui Stablinski în mină a durat până la începutul anilor ’50, când s-a hotărât să devină  ciclist profesionist, şi chiar unul foarte bun, în palmaresul său aflându-se Turul Spaniei, Amstel Gold Race, mai multe etape în Turul Franţei şi un titlu mondial.

Pe final de carieră, Jean Stablinski a primit vizita lui Albert Bouvet, care l-a rugat să îl ajute să găsească noi drumuri cu piatră cubică, pentru a salva cursa. Imediat, fostul miner s-a gândit să îi arate lui Bouvet Pădurea Arenberg, iar acesta a fost încântat de ce a vazut acolo şi a hotărât să introducă tronsonul la ediţia din 1968, când printre participanţi s-a aflat şi Stablinski, care a fost salutat de pe margine de mai mulţi localnici îmbrăcaţi în haine de miner.

Ce înseamnă Pădurea Arenberg

Timp de 364 de zile pe an, Arenberg este cunoscută pentru Iazul Goriau, ciupercile sale gustoase şi cele 200 de specii de păsări pe care le adăposteşte. Însă la început de aprilie, toate aceste lucruri trec în plan secund, pentru că acolo soseşte plutonul din Paris-Roubaix, iar infernul se dezlănţuie.

Organizatorii cursei au notat această secţiune cu cinci stele, criteriile luate în calcul fiind lungimea sa şi nivelul de dificultate al pavatelor. Arenberg are 2400 de metri, prima treime fiind cea mai grea, deoarece drumul e în coborâre, iar plutonul ajunge acolo cu viteze ce depăşesc 60 de kilometri la oră. Dacă rutierii trec prin clipe teribile, nu acelaşi lucru se poate spune despre cei 30 000 de spectatori prezenţi de la an la an, care savurează din plin tot ceea ce oferă Pădurea Arenberg: căzături, pene de cauciuc, probleme mecanice, o luptă crâncenă pentru o poziţie cât mai bună şi atacuri ale favoriţilor.

Un simbol al Paris-Roubaix, Pădurea Arenberg nu a fost prezentă mereu pe traseu de la apariţia sa, din cauza unor probleme de siguranţă a rutierilor. Când acestea s-au remediat, tronsonul a revenit şi şi-a pus amprenta de fiecare dată asupra desfăşurării cursei, deoarece, asa cum a spus Eddy Merckx, “nu câştigi Paris-Roubaix în Arenberg, dar cu siguranţă poţi pierde orice şansă la victorie aici”.