Cafe Roubaix

Caja Rural, Cofidis şi NetApp-Endura

au fost recompensate cu câte o invitaţie pentru Turul Spaniei din acest an, care se va desfăşura între 24 august şi 15 septembrie. Decizia vine la mai puţin de o săptămână după ce ASO le-a oferit câte un wild card lui Cofidis, Europcar şi Sojasun pentru ediţia cu numărul 100 a Marii Bucle. Dacă primele două alegeri ale lui Javier Guillen nu surprind, NetApp-Endura reprezintă marea surpriză (totodată, marea câştigătoare a procesului de selecţie), urmând să bifeze a doua prezenţă a carierei într-un tur de trei săptămâni, după Il Giro 2012.

Il Giro 2013 – date statistice

– 23 de echipe (19 de World Tour, 4 Pro Continentale) şi 207 rutieri se vor afla la startul celei de-a 96-a ediţii.

– 30 de ţări vor fi reprezentate în pluton, Italia oferind cei mai mulţi ciclişti, 58.

– Pentru prima oară în istorie, un chinez (Ji Cheng) şi un grec (Ioannis Tamouridis) vor participa în Corsa Rosa.

– Patru câştigători ai trofeului vor face parte din caravană anul acesta: Stefano Garzelli (2000), Danilo Di Luca (2007), Michele Scarponi (2011) şi Ryder Hesjedal (2012).

– Dintre cicliştii aflaţi la start, Mark Cavendish are cele mai multe etape câştigate, 10.

– Australianul Luke Durbridge este cel mai tânăr rutier prezent în cursă, 22 de ani şi 25 de zile.

– Cel mai în vârstă concurent e italianul Stefano Garzelli, 39 de ani şi 293 de zile.

– Bardiani-Valvole (fosta Colnago) este singura echipă care va alinia la start doar italieni.

– Patru tricouri distinctive sunt puse în joc: tricoul roz (câştigătorul clasamentului general), tricoul roşu (câştigătorul clasamentului pe puncte), tricoul albastru (câştigătorul clasamentului căţărătorilor) şi tricoul alb (câştigătorul clasamentului tinerilor).

– Fondul total de premiere este de 1 383 110 euro, dintre care 90 000 îi vor reveni învingătorului.

– Va fi pentru prima dată după jumătate de secol când caravana va pleca la drum din Napoli; în 1963, prima etapă a fost câştigată de Vittorio Adorni.

 – Florenţa şi Napoli sunt singurele oraşe prezente la ediţia inaugurală care se vor afla pe traseu şi anul acesta.

– Cea mai lungă etapă a ediţiei din 2013 va fi a patra, 244 de kilometri între Policastro Bussentino şi Serra San Bruno.

 – Şapte finişuri în căţărare va avea ediţia din acest an: Altopiano del Montasio, Vajont, Bardonecchia, Galibier, Polsa, Val Martello şi Tre Cime di Lavaredo.

– Cima Coppi, cel mai înalt punct al cursei, va fi Passo dello Stelvio (2758 de metri altitudine), căţărare căreia îi va reveni pentru a noua oară în istorie această onoare.

S-a retras Alessandro Petacchi

183 de victorii obţinute de-a lungul carierei, 48 de etape câştigate în cele trei Mari Tururi, nouă succese la o singură ediţie a Il Giro, un triumf în Paris-Tours, câştigarea tricourilor pe puncte în Corsa Rosa, Le Tour şi Vuelta, acestea sunt doar câteva dintre momentele de top ale lui Alessandro Petacchi în cele aproape 18 sezoane petrecute la profesionişti. Peste toate se află împlinirea celui mai mare vis, victoria din Milano-San Remo 2005, despre care italienii au scris la acea vreme că a produs o undă de emoţie resimţită până în localitatea natală a acestuia, La Spezia.

Camera 11

Yvo Molenaers a fost rutier profesionist timp de mai mult de un deceniu, iar printre rezultatele sale se numără câştigarea Turului Luxemburgului, dar şi a unor etape în Paris-Nisa şi Turul Elveţiei. După ce s-a retras din activitate, Molenaers a deschis hotelul Malpertuus, aflat în orăşelul Riemst, la doar câţiva kilometri de Liège. Până aici, nimic neobişnuit, însă povestea nu se opreşte astfel.

Una dintre camerele hotelului, Camera 11, pentru a fi mai precis, a devenit odată cu trecerea timpului un adevărat porte-bonheur pentru rutierii cazaţi acolo. În ultimele două decenii, cicliştii care au dormit aici au obţinut aproape mereu o victorie mare la doar câteva zile de la trecerea lor prin Camera 11. Drept urmare, aceasta şi-a câştigat un loc de cinste în lumea ciclismului şi a devenit o superstiţie pe care din ce în ce mai mulţi rutierii încearcă să o respecte.

Însă cum arată lista cicliştilor care au bifat succese importante după ce au stat în legendara Cameră 11?

Pentru informaţiile de mai sus, trebuie să îi mulţumesc lui Emile Molenaers, fiul lui Yvo Molenaers. Totodată, acesta este cumnatul lui Valerio Piva, managerul Katushei, şi cel care se ocupă în prezent de Hotelul Malpertuus. Tocmai de aceea, mi se pare potrivit să cedez încheierea lui Emile Molenaers şi gândurilor sale despre Camera 11:

“Dintre toate aceste victorii, cea de la Campionatele Mondiale din 2002 a fost cea mai impresionantă pentru mine. Cipo era marele favorit şi a câştigat. La acea vreme, a trebuit să îi aducem câteva îmbunătăţiri camerei, deoarece aveam o vedetă cazată acolo: o canapea în plus, flori, etc… Acum însă, camera 11 se află în forma sa originală, dar trebuie să recunosc că avem de gând să o redecorăm, astfel încât să aibă o atmosferă şi un aer de <campionissimo>. Nu rutierii aleg camerele, însă Valerio Piva a făcut câteva modificări listei originale de cazare pentru ca Daniel Moreno şi Joaquim Rodriguez, cei mai buni ciclişti ai săi, să stea în Camera 11. Noroc sau nu?”

Liège–Bastogne–Liège 1957: doi rutieri pe locul întâi

Controversele au făcut parte din ciclism încă de la apariţia primelor curse, iar asta, spre surprinderea multora, nu a dus la şubrezirea sportului, ci la intensificarea aurei de care acesta s-a bucurat şi continuă să se bucure. Evident, cele mai mari controverse au apărut în competiţiile de prestigiu, dorite de atât de mulţi rutieri, însă câştigate doar de câţiva, cei mai buni, dar şi cei mai norocoşi. Şi pentru că Liège–Bastogne–Liège este o cursă imensă, controversele nu aveau cum să o ocolească de-a lungul istoriei.

A doua jumătate a anilor ’50 a reprezentat o perioadă de dominare a belgienilor în “La Doyenne”, singura problemă ce se punea la start fiind numele reprezentantului gazdelor care se va impune. În 1957, situaţia nu avea să se schimbe, însă deznodământul urma să fie unul cu totul neaşteptat. Cursa din acel an a reprezentat un adevărat test de rezistenţă pentru ciclişti, nu doar din cauza distanţei – 255 de kilometri – ci şi a condiţiilor meteo. O ploaie săcâitoare i-a însoţit pe concurenţi încă de la start, înainte de a se transforma într-o ninsoare aprigă, care i-a obligat pe organizatori să reacţioneze imediat.

Astfel, în Houffalize, unul dintre oraşele aflate pe traseu, s-a constituit un punct de realimentare, la care au contribuit locuitorii de acolo, aceştia oferindu-le rutierilor ceai şi cafea. Unii au abandonat acolo, în timp ce alţii s-au decis să continue. Favorit la victorie, Louison Bobet a mers mai departe, la fel ca belgianul Germain Derycke. La un moment dat, cei doi au ajuns la o barieră lăsată, Bobet a trecut, iar adversarul său l-a urmat imediat. În mod normal, francezul nu ar fi trebuit să aibă probleme în faţa unui ciclist cunoscut pentru că îi plăceau temperaturile ridicate, însă ghinionul l-a lovit când victoria părea atât de aproape, o problemă mecanică scoţându-l din cărţi.

În schimb, Derycke s-a descurcat neaşteptat de bine în teribilele condiţii meteo şi a ajuns primul la finalul din Liège, unde a sărbătorit al treilea succes al carierei într-o cursă “Monument”. După ceremonia de premiere, când se afla la duşuri, învingătorul din “La Doyenne” a aflat că al doilea clasat, Frans Schoubben, a depus o plângere pentru că a trecut bariera când aceasta era lăsată, lucru interzis în Belgia. În faţa comisarilor de cursă, Derycke s-a apărat, spunând că l-a urmat pe Bobet (care trecuse din obişnuinţă, deoarece în Franţa nu era ceva ilegal), însă aceştia nu au vrut să audă argumentul său şi l-au descalificat.

Promovat pe primul loc, Schoubben şi-a retras plângerea după numai câteva zile, la sfatul managerului său de la Peugeot, iar Germain Derycke a primit înapoi victoria. Însă povestea nu s-a încheiat aici, vechiul şi noul câştigător oferind o mostră de fair-play la care nimeni nu s-ar fi aşteptat: ciclistul echipei Faema le-a cerut oficialilor ca şi Frans Schoubben să fie declarat învingător. Aceştia s-au conformat, iar ediţia din 1957 a clasicei din Valonia a rămas pentru totdeauna în istorie, cu doi flamanzi pe prima poziţie.

Câteva întrebări

la care aştept să răspundă a 37-a ediţie a Turului Trentino, ce va debuta marţi:

– poate Bradley Wiggins să se impună în Il Giro?

– sunt îndreptăţite gazdele să îşi pună speranţele în Vincenzo Nibali la câştigarea tricoului roz?

– Ivan Basso şi Michele Scarponi, doi veterani, vor avea un cuvânt de spus peste o lună?

– mai are Cadel Evans un viitor în cursele pe etape?

– vor fi rutierii echipei Colombia-Coldeportes printre protagoniştii din Corsa Rosa?

Răspunsurile, în aceste etape:

Cea mai veche cursă din lume

Nu, nu este Liège–Bastogne–Liège, înfiinţată în 1892, ci o cursă care nu figurează în calendarul UCI şi este cunoscută doar la nivel naţional, în Marea Britanie: Hill Climb Classic, un contratimp individual apărut în 1887, desfăşurat într-o atmosferă incredibilă, pe un traseu cum nu se mai găseşte în ciclism.

Povestea cursei de o zi a început în 1886, atunci când C.P.Sisley, ajutat de câţiva prieteni, a pus bazele clubului Catford Cycling, care s-a extins rapid în Bristol, Cardiff şi Nottingham, dar şi în Paris. Entuziasmul oamenilor le-a dat de gândit membrilor clubului, care au decis să înfiinţeze o cursă de o zi, numită Catford Classic Hill Climb şi desfăşurată pe dealul Westerham, din Kent. Nu distanţa era impresionantă, doar câteva sute de metri, ci terenul, în urcare şi acoperit cu pietriş. La start s-au prezentat 24 de concurenţi, dar numai 12 au ajuns la final. Dintre aceştia, cel mai rapid timp i-a aparţinut lui S.F.Edge, de la clubul Anerley BC.

Cu excepţia celor două războaie mondiale, cursa a continuat fără întrerupere, iar în 1935 a fost mutată câţiva kilometri faţă de locul iniţial, pe York Hill, unde se desfăşoară şi în prezent. York Hill (707 yarzi/648 de metri lungime) reprezintă un test cu adevărat chinuitor pentru participanţi, în condiţiile în care panta medie este 12,5%, iar panta maximă ajunge la 25% în două porţiuni. Popularitatea de care se bucură Hill Climb Classic a devenit şi mai mare după cele două recorduri stabilite aici: cele mai multe victorii şi cel mai bun rezultat.

Primul record îi aparţine lui M.Pendleton, care s-a impus de şapte ori, între 1965 şi 1973. Apoi, la exact un deceniu de la ultimul lui succes, a venit rândul lui Phil Mason să intre în cartea de istorie a cursei, după ce a urcat York Hill într-un minut, 47 de secunde şi 6 zecimi, un rezultat de care nu s-a apropiat nimeni în ultimii 30 de ani, asta în ciuda faptului că organizatorii au pus la bătaie un premiu în valoare de 250 de lire sterline pentru cel care va reuşi asta.

O nouă ocazie pentru a vedea dacă va reuşi cineva să coboare sub 1:47:6 va fi în prima duminică a lunii octombrie, atunci când cicliştii vor urca pe un covor de frunze galbene şi roşiatice spre vârful lui York Hill, înconjuraţi de spectatorii veniţi să savureze o bere bună şi să îi încurajeze pe curajoşii care şi-au propus să îmblânzească teribilele pante din Hill Climb Classic, o cursă apărută atunci când Henri Desgrange, omul aflat în spatele Turului Franţei, încă nu ajunsese să lucreze în presă.

Paris-Roubaix 1990: Planckaert sau Bauer?

Aceasta a fost întrebarea pe care şi-au pus-o cei doi rutieri, spectatorii prezenţi pe velodromul din Roubaix şi oficialii cursei la finalul ediţiei din urmă cu 23 de ani, care a intrat pentru totdeauna în legendă datorită deznodământului său. Însă până la acesta, cum s-a ajuns acolo?

Pe 8 aprilie 1990, 186 de ciclişti s-au prezentat în Compiègne, pentru a lua startul în Paris-Roubaix. Printre aceştia, şi Jean-Marie Wampers, surprinzătorul câştigător din 1989, care spera să reediteze acel succes, în ciuda faptului că acum urma să fie mult mai atent supravegheat de către ceilalţi concurenţi şi nici nu se bucura de statutul de lider al echipei pentru care rula, Panasonic. Imediat cum s-a plecat în cursă, Stefan Joho, Peter Pieters şi Rob Kleinsman au evadat şi s-au distanţat la un sfert de oră de pluton, înainte de a ajunge pe primul tronson de pavate. Conştienţi că avansul acestora era prea mare, rutierii din caravană au reacţionat, imediat formându-se un grup de 21 de oameni, între care Eddy Planckaert şi alţi patru colegi de la Panasonic.

La intrarea în celebra Pădure Arenberg, Eddy Planckaert a atacat şi a plecat după cicliştii aflaţi în frunte, în ciuda indicaţiilor primite de la directorul său sportiv, Peter Post, învingătorul din 1964, care i-a transmis să nu rişte cu aproape o sută de kilometri rămăşi până la sosirea din Roubaix. Deşi belgianul în vârstă de 31 de ani şi-a construit imediat un avans de un minut, nu a putut ţine de acesta, astfel încât alături de el au venit Martial Gayant şi Kurt Van Keirsbulck, în timp ce urmărirea era condusă de Laurent Fignon, care căuta al doilea succes stagional, după cel din Criteriul Internaţional.

Profitând de munca lui Fignon, Steve Bauer şi Edwig van Hooydonck, câştigătorul Turului Flandrei din 1989, au atacat şi au prins grupul lui Planckaert, înainte de sectorul Camphin-en Pévèle. Acolo, Bauer a accelerat cu gândul de a-i desprinde pe adversari şi a reuşit asta până la un anumit punct, doar cei doi belgieni – Van Hooydonck şi Planckaert – rămânând lângă el. Avantajul canadianului era că nu se punea problema unei alianţe între adversarii săi, deoarece aceştia reprezentau echipele conduse de Jan Raas, respectiv Peter Post, care se aflau într-o rivalitate acerbă.

Lucrurile s-au complicat pentru cei trei chiar înainte să intre pe velodromul din Roubaix, deoarece au fost ajunşi de Gayant şi Wampers. Conştient că trebuie să încerce ceva pentru a-i surprinde pe ceilalţi, Van Hooydonck a sprintat pe turnantă, însă Bauer a răspuns imediat pe interior şi a dat impresia că poate obţine prima victorie a carierei într-o clasică. Însă Planckaert a venit incredibil prin dreapta acestuia, cu ochii închişi, şi a terminat în acelaşi timp cu el, un final în urma căruia toată lumea a rămas înmărmurită.

Atât de mică a fost diferenţa dintre cei doi, încât nimeni nu s-a putut bucura pentru victorie, toţi fiind nevoiţi să aştepte mai mult de zece minute. După consultarea foto-finişului, Joel Menard, reprezentantul comisarilor de cursă, a anunţat că Eddy Planckaert a câştigat pentru mai puţin de un centimetru. A urmat imediat o explozie de bucurie pentru belgian, care a fost îmbrăţişat de fratele său mai mare, Walter, clasat pe locul patru la ediţia din 1973.

A fost cea mai strânsă sosire din istoria “Infernului Nordului”, iar Eddy Planckaert a intrat în galeria selectă a cicliştilor cu succese în cele două “Monumente” pe pavate, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix. În ceea ce îl priveşte pe Steve Bauer, acea duminică de aprilie a fost un alt capitol dintr-o carieră marcată de înfrângeri la limită şi mult ghinion.

Se anunţă o toamnă interesantă

Mai sunt patru luni până la deschiderea perioadei de transferuri, însă zvonuri au început deja să apară, ajutate atât de evoluţia rutierilor, cât şi de fragilitatea financiară a unor echipe. Aşa cum era de aşteptat, cel mai dorit ciclist este Peter Sagan, pentru care se bat trei echipe: Cannondale, să îl păstreze, Katusha şi BMC. Dintre toate, cele mai mari şanse să îl ademenească pe tânărul slovac le are gruparea nord-americană: aceasta vrea neapărat să obţină victorii în clasicele de primăvară (după care aleargă de câteva sezoane) şi e dispusă să îi ofere lui Sagan un cec în alb pentru a-l convinge să semneze.

Dacă va rata transferul actualului lider World Tour, Katusha are o variantă de rezervă: Moreno Moser. Învingătorul din Strade Bianche se află pe val şi este văzut de conducătorii echipei ruse ca fiind omul perfect pentru a prelua ştafeta de la Joaquim Rodriguez în clasicele din Ardeni şi în Marile Tururi, după ce spaniolul se va retrage. O eventuală plecare a celor doi ar reprezenta o lovitură teribilă pentru Cannondale, care nu doar că ar rămâne fără cei mai buni ciclişti ai săi, dar s-ar trezi în situaţia de a nu mai putea aplica pentru o licenţă World Tour, deoarece i-ar lipsi puncte serioase.

Un alt rutier aflat la mare căutare e Rui Costa, învingătorul din Turul Elveţiei. Portughezul în vârstă de 26 de ani a crescut mult în ultimele sezoane, iar lui Movistar îi va fi foarte dificil să îl păstreze, în condiţiile în care nu mai puţin de cinci echipe s-au arătat interesate de el. Pe lângă calităţile sale, Costa mai reprezintă o ţintă importantă şi datorită punctelor strânse în ultimele două sezoane.

Evident, atunci când vine vorba despre transferuri, din discuţie nu poate fi scoasă Sky. Potrivit unor informaţii neoficiale, formaţia britanică prospectează piaţa italiană, pe lista sa fiind Matteo Rabottini, cel mai bun căţărător din Giro 2012, şi Diego Ulissi, actualul rutier al lui Lampre. În afară de cei doi, Maxime Monfort are şanse mari să ajungă şi el la Sky, mai ales dacă RadioShack-Leopard nu îşi va găsi un sponsor principal. De altfel, toţi cicliştii echipei luxemburgheze ar putea deveni ţinte importante pentru mule grupări în toamnă, deoarece o eventuală dispariţie a lui RadioShack ar însemna că aceştia vor putea fi transferaţi liberi de contract.

Toate posibilele mutări de mai sus au darul de a aprinde imaginaţia fanilor, dar nu trebuie să uităm că sezonul se află încă în prima parte, iar un rol important în mişcările din toamnă îl vor avea restul clasicelor de primăvară şi cele două Mari Tururi care se vor desfăşura până atunci. De asemenea, mai este un aspect important, ce nu trebuie neglijat: conform UCI, 2014 va fi ultimul an care va funcţiona după sistemul World Tour, iar asta înseamnă că echipele interesate să transfere rutieri vor trebui să îşi gândească bine strategia şi să nu facă asta doar pentru puncte, deoarece s-ar putea trezi în situaţia de a rămâne blocate cu ciclişti care să nu îşi justifice suma investită în ei.

Turul Ţării Bascilor 2013

În 1925, Jake Barnes se afla la San Sebastian, cu gândul de a se mai bucura de vacanţă înainte de a reveni la Paris, când caravana Turului Ţării Bascilor a poposit acolo, chiar la hotelul unde acesta era cazat. Seara, jurnalistul american a intrat în vorbă cu managerul uneia dintre echipele importante ale plutonului, care i-a povestit cum au decurs lucrurile în primele etape, fără a uita să menţioneze că întreaga cursă ar fi arătat cu totul altfel dacă Ottavio Bottecchia, unul dintre marii rutieri ai acelor vremuri (totodată, câştigătorul Turului Franţei), nu ar fi abandonat.

Este adevărat, întâlnirea şi discuţia de mai sus au avut loc în romanul lui Ernest Hemingway, “Fiesta”, însă asta arată cât de apreciată era încă de pe atunci cursa din Spania. Înfiinţată sub numele Gran Premio Excelsior, aceasta s-a bucurat de la început de prezenţa celor mai mari ciclişti ai vremii, dar nu a fost ocolită de probleme, între care lipsa banilor şi Războiul Civil. Tocmai de aceea, în cele aproape nouă decenii trecute de la înfiinţare, doar 52 de ediţii s-au disputat, dar asta nu a ştirbit cu nimic importanţa Turului Ţării Bascilor, care a fost mereu una dintre cursele importante din calendar.

Cine sunt protagoniştii din 2013?

Anul acesta, cinci foşti câştigători ai cursei se vor afla la start – Andreas Klöden, Denis Menchov, Juan Jose Cobo, Alberto Contador şi Samuel Sanchez – însă niciunul dintre aceştia nu va porni cu prima şansă la victorie. Şi aceasta, deoarece maşinăria “Skyborg” este din nou foarte solidă, iar liderul ei va fi Richie Porte, care vine în Spania după succesul obţinut în Paris-Nisa şi locul secund din Criteriul Internaţional. Australianul va fi flancat de “locotenenţi” extrem de puternici, ca Vasil Kiryienka sau Sergio Henao, care vor avea grijă să controleze în permanenţă cursă, anihilând fiecare mişcare a adversarilor.

Va fi ultima ocazie pentru Porte de a înregistra o nouă victorie într-o competiţie, înainte de a redeveni “locotenentul” lui Bradley Wiggins pentru Turul Italiei, iar dacă acesta se va impune şi aici, atunci 2013 va putea fi consemnat drept unul dintre cele mai bune sezoane avute vreodată de un ciclist de la Antipozi. Liderul lui Sky va avea parte de o concurenţă serioasă în competiţia care se va desfăşura între 1 şi 6 aprilie, iar principalul oponent va fi Alberto Contador.

Revenit după o pauză de aproape trei săptămâni, ibericul se află în continuare în căutarea primului succes major din actuala stagiune, iar tentativa sa de a se impune pentru a treia oară în Turul Ţării Bascilor se va dovedi un adevărat test, care îi poate influenţa serios restul sezonului. În Turul Omanului şi Tirreno-Adriatico, rutierul echipei Saxo-Tinkoff nu a avut nicio şansă în faţa lui Sky, iar acum va trebui să arate că a învăţat ceva din înfrângerile acelea şi a găsit câteva soluţii pentru a-i pune probleme grupării britanice. În caz contrar, e foarte probabil ca învingătorul din 2008 şi 2009 să acumuleze o frustrare din ce în ce mai mare, care va avea un impact negativ asupra evoluţiei sale din cursele următoare.

Deşi are doar câteva zile de cursă în picioare, Samuel Sanchez pare cel mai îndreptăţit dintre restul cicliştilor să spere la măcar un loc pe podium. Campionul olimpic de la Beijing este deţinătorul trofeului, cunoaşte foarte bine traseul şi e avantajat de cum a fost “desenat” acesta la ediţia cu numărul 53. În afară de Contador şi Sanchez, alţi reprezentanţi ai gazdelor care ar putea ieşi în evidenţă sunt Beñat Intxausti şi Juan Jose Cobo, locul patru din 2011, respectiv învingătorul din urmă cu şase ani.

În ceea ce îi priveşte pe cicliştii străini, lista este cu adevărat impresionantă, iar prezenţa acestora asigură un spectacol total: Bauke Mollema (mare atenţie la olandez, se află într-o continuă creştere de formă), Andrew Talansky, Tejay van Garderen (care doreşte să demonstreze că merită să fie liderul lui BMC în Turul Franţei), Damiano Cunego, Nairo Quintana, Thibaut Pinot, Jose Rujano şi Wout Poels.

Etapele din Turul Ţării Bascilor

Se spune despre cursa din Spania că nu are nicio porţiune de plat, iar traseul din 2013 vine parcă să confime această zicală. Organizatorii le-au pregătit rutierilor 32 de ascensiuni repertoriate, dintre care două vor figura la finalul etapelor a treia şi a patra, când plutonul va ajunge pe La Lejana, respectiv Santuario de Arrate (cunoscută mai ales pentru cele trei victorii consecutive obţinute aici de Samuel Sanchez).

Atât La Lejana (pantă medie 5,7%), cât şi Santuario de Arrate (pantă medie 6,7%) vin după alte patru ascensiuni, care vor avea rolul de a face selecţia în pluton şi de a slăbi picioarele rutierilor înainte de ultima căţărare a zilei. Acolo, Sky va încerca mai mult ca sigur să imprime un ritm infernal şi să îl ducă în siguranţă pe Porte la sosire, în timp ce restul echipelor vor fi nevoite să dezvolte diverse strategii pe parcurs şi chiar să recurgă la alianţe pentru a-i pune probleme echipei britanice.

Celelalte trei etape în linie sunt la fel de deschise, deoarece finalul apare mereu după o scurtă ascensiune şi o coborâre care pot “dinamita” cursa. În dulcele stil classic, Turul Ţării Bascilor se va termina cu un contratimp individual foarte dificil, ce va avea pe traseu trei căţărări foarte grele, pe care extrem de important va fi pentru ciclişti să rămână constanţi şi să aibă o cadenţă ridicată.

Concluzii

Deşi vine la începutul lunii aprilie, Turul Ţării Bascilor reprezintă un pas important în pregătirea favoriţilor din Turul Franţei. Chiar dacă există diferenţe mari între cele două curse pe toate planurile, competiţia din Spania va oferi indicii preţioase despre forma favoriţilor la tricoul galben, echipele lor, dar şi îmbunătăţirile pe care trebuie să le efectueze aceştia pentru a avea şanse mari la victorie în Marea Buclă.

Pe de altă parte, Turul Ţării Bascilor poate la fel de bine să reprezinte o nouă confirmare a dominaţiei lui Sky în cursele pe etape, pe care echipa britanică a cam pus stăpânire de ceva mai mult de un an.