Cafe Roubaix

O primăvară elveţiană

Fabian Cancellara a arătat încă o dată, de parcă ar mai fi fost nevoie, că este unul dintre cei mai mari rutieri de clasice din toate timpurile. La 32 de ani, elveţianul a câştigat pentru a treia oară Paris-Roubaix, însă victoria a venit la finalul unei curse ce a avut o cu totul altă desfăşurare decât cea cu care era obişnuit ciclistul echipei RadioShack-Leopard. Spre deosebire de succesul din Turul Flandrei, obţinut în urmă cu doar o săptămână, Cancellara a arătat mult mai uman şi vulnerabil acum, o consecinţă a căzăturilor suferite în ultima vreme, dar şi consumului mental la care a fost supus.

Paris-Roubaix a reprezentat încă o dată o luptă: pentru o poziţie cât mai bună, pentru un avans de cinci metri, pentru evitarea capcanelor de pe traseu, dar mai ales pentru prestigiul de a ajunge primul pe legendarul velodrom din Roubaix. Ediţia din 2013 (a doua din istorie ca medie orară – 44,190 km/oră) a fost cea mai bună din ultimii ani, nu există nicio urmă de îndoială în această privinţă, un aspect la care au contribuit din plin evenimentele petrecute în ultimele două ore, după ce plutonul şi-a făcut încălzirea.

Parcă simţind că principalul favorit nu se află în cea mai bună formă, rutierii mai slab cotaţi au încercat să îi dea acestuia lovitură după lovitură, dar mereu le-a lipsit acel ceva necesar pentru a face diferenţa decisivă. În schimb, Fabian Cancellara a fost foarte puternic la nivel mental (poate principalul său avantaj duminică) şi nu a renunţat în nicio clipă, în ciuda faptului că a fost izolat de multe ori şi a avut probleme serioase pe pavate (conform declaraţiei date la final, de fiecare dată când se afla pe piatră cubică a avut senzaţia că merge înapoi).

Pe lângă puterea mentală şi tactica excelent gândită din mers în momente în care câteva secunde de ezitare puteau schimba totul, Cancellara mai merită remarcat pentru cum s-a jucat la nivel psihologic cu Sep Vanmarcke în ultimii kilometri ai cursei, când l-a obligat pe adversarul său să colaboreze la trenă, şi mai apoi, când nu i-a oferit acestuia altă variantă decât să deschidă el primul sprintul. Cu o ultimă fărâmă de energie rămasă după cea mai dură cursă a carierei, elveţianul a demontat două mituri (că nu poate sprinta şi nu cunoaşte decât o tactică prin care se poate impune în clasice) şi şi-a trecut în palmares a doua dublă Turul Flandrei – Paris-Roubaix.

Deşi a venit după final, imaginea cursei rămâne cea cu Fabian Cancellara întins pe iarba de pe velodrom, secat de forţe şi fără aer, o imagine cu care acesta şi-a arătat latură umană, o imagine pe care nu a mai afişat-o după niciunul dintre precedentele sale succese din carieră. E posibil ca Paris-Roubaix să îi fi consumat mai mulţi ani din viaţă lui Cancellara, însă nu fără a-l răsplăti din plin pe noul lider al ierarhiei World Tour, care se poate lăuda acum că are tot atâtea victorii în “Infernul Nordului” cât au Eddy Merckx, Francesco Moser sau Johan Museeuw.

Cine a mai fost pe plus duminică

Paris-Roubaix – nu a avut ploaie şi noroi, dar cea mai dură clasică din lume s-a ridicat din nou la nivelul aşteptărilor. Milano-San Remo a fost specială datorită condiţiilor meteo, Turul Flandrei a strâns cei mai mulţi spectatori pe margine, însă adevăratul spectacol a fost oferit de Paris-Roubaix, care a avut o desfăşurare incredibilă şi un finiş pe măsură, suspansul păstrându-se până pe ultimul metru al cursei.

Sep Vanmarcke – anul trecut a fost anunţat de Jonathan Vaughters că în 2013 va fi liderul lui Garmin-Sharp pentru cursele de o zi, dar a refuzat acest statut şi a preferat să meargă la Blanco, unde a împărţit rolul de lider cu Lars Boom. La cum a mers duminică, Vanmarcke a arătat că poate fi oricând unicul căpitan al unei formaţii în cursele pe pavate, puţin lipsindu-i să devină unul dintre cei mai tineri învingători din istoria recentă a Paris-Roubaix. Chiar dacă acum a pierdut, belgianul are potenţialul ca în viitor să plece acasă (şi nu doar o dată) cu celebrul trofeu în formă de piatră cubică.

Niki Terpstra – a fost invizibil în Turul Flandrei, însă şi-a revenit o săptămână mai târziu, salvând într-o oarecare măsură participarea lui Omega Pharma-Quick Step în “Regina Clasicelor”. Problema olandezului este că forma lui are fluctuaţii prea mari de la o cursă la altă, nereuşind să rămână constant la un nivel ridicat pe parcursul mai multor săptămâni.

Greg Van Avermaet – a bifat al cincilea top zece într-o clasică din 2013 şi a fost din nou cel mai activ rutier al lui BMC în “Monumente”, un rol pe care anul trecut l-a avut Alessandro Ballan. Din păcate, belgianului îi lipseşte de fiecare dată acel ceva pentru a câştiga, însă partea bună e că va ma beneficia de şanse odată cu clasicele din Ardeni, acolo unde pare a fi cel mai în formă om al echipei nord-americane.

Zdenek Stybar – chiar dacă a căzut pe Carrefour de l’Arbre, cehul tot a mai avut forţa de a lupta pentru o clasare în top zece. Impresionant prin felul în care s-a ţinut de Fabian Cancellara, fostul campion mondial de ciclo-cross a primit acum confirmarea că are un viitor în “Infernul Nordului”, fiind şanse mari ca în 2014 să reprezinte a doua variantă a lui Omega Pharma-Quick Step, după Tom Boonen.

Europcar – gruparea franceză a preluat rolul pe care Lotto-Belisol l-a avut în Flandra şi a ieşit la atac cu Damien Gaudin şi Sebastian Turgot, care au terminat pe cinci, respectiv zece. Dacă va reuşi să îi păstreze pe cei doi şi să îi ajute să facă progrese în următoarele sezoane, e foarte posibil să nu mai treacă mult timp până când un rutier francez se va impune din nou în Paris-Roubaix.

Cine a fost pe minus

Taylor Phinney – mulţi sperau că americanul va arăta în Paris-Roubaix că este un demn urmaş al lui Fabian Cancellara, cu care a fost comparat în nenumărate rânduri, însă cu excepţia trenei duse în Pădurea Arenberg şi a unei scurte evadări, nu a ieşit deloc în evidenţă şi a venit mai slab decât sezonul trecut, când a debutat în cursa din Hexagon. Cel mai probabil, absenţa din ultimele săptămâni a contat, iar Phinney va mai trebui să aştepte măcar un an pentru a demonstra de ce este în stare.

Sky – ca echipă de curse pe etape, Sky nu are adversar, însă când vine vorba de clasice, lucrurile stau cu totul altfel. Geraint Thomas a ieşit în evidenţă doar prin căzături (probabil singurul ciclist din 2013 care a făcut asta în toate cele trei “Monumente”), Edvald Boasson Hagen a arătat că nu este şi nu va fi niciodată un om de pavate (mult mai bine ar fi să se concentreze pe Ardeni), în timp ce Ian Stannard are o forţă impresionantă, dar doar atât. Singura echipă de clasice care a mers în Tenerife în loc să participe în cursele din luna martie, Sky este obligată să schimbe ceva pentru 2014, dacă va dori să îşi impună autoritatea în cursele de o zi la fel cum o face în cele pe etape.

John Degenkolb – după locul nouă din Turul Flandrei, germanul părea setat să obţină o nouă clasare bună, însă nu a fost cazul, asta deşi a avut colegi care să muncească pentru el. Clasat pe 19 la ediţia din 2011, Degenkolb are potenţialul de a fi unul dintre protagonişti în Paris-Roubaix, însă momentan e prea crud pentru asta. Acum, singura oportunitate a rutierului echipei Argos-Shimano să îşi salveze sezonul este Turul Franţei, acolo unde îi va fi extrem de greu să obţină o victorie de etapă.

Sylvain Chavanel – francezul a insistat mult pe clasica de pe teren propriu în ultimii ani, însă nici acum nu a fost ziua lui, încheind cursa doar pe locul 19. Ca lider al lui Omega Pharma-Quick Step, Chavanel a dezamăgit crunt, iar anul viitor va reveni la statutul de “locotenent” al lui Boonen.

Thor Hushovd – este adevărat că fostul campion mondial a avut mult ghinion, însă nu acesta a fost singurul factor care l-a împiedicat să obţină un rezultat bun. Norvegianul nu mai e ciclistul din urmă cu doi-trei ani şi trebuie să accepte asta, finalul carierei sale fiind foarte aproape.

Jurgen Roelandts – autor al unui excelent loc trei în Turul Flandrei, belgianul s-a arătat încrezător înainte de Paris-Roubaix, susţinând că este cursa de o zi care i se potriveşte cel mai bine. Nu a fost cazul, iar Roelandts, care a avut şi câteva probleme mecanice, a terminat pe 43, într-un anonimat complet. Chiar dacă are un loc 14 în 2011, rutierul lui Lotto-Belisol nu se pliază pe o cursă ca “Infernul Nordului”, mult mai potrivite pentru el fiind cursele pe pavate care au dealuri pe traseu.

Paris-Roubaix 2013

De mai bine de o sută de ani, Paris-Roubaix stârneşte sentimente mixte în rândul rutierilor: mulţi au numit această cursă o glumă proastă şi un adevărat pericol pentru integritatea fizică a concurenţilor, refuzând să participe, în timp ce alţii au fost de părere că reprezintă testul suprem în ciclism, meritându-şi pe deplin renumele de “Infern al Nordului”.

Unele dintre cele mai memorabile poveşti ale sportului au fost scrise în cursa din Franţa, care a avut o existenţă tumultuoasă, nu mult lipsind ca la un moment dat să dispară, din cauza procesului de modernizare început după fiecare dintre cele două conflagraţii mondiale, când pavatele au fost înlocuite cu asfalt. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar legenda numită Paris-Roubaix a continuat, devenind una dintre cele mai frumoase şi aşteptate clasice ale sezonului.

Atât de mare este prestigiul “Reginei Clasicelor”, încât rutieri ca Henri Pélissier, Fausto Coppi, Louison Bobet, Felice Gimondi, Eddy Merckx sau Bernard Hinault nu au conceput să nu o câştige. Chiar dacă oamenii de Mari Tururi nu s-au mai înghesuit la start în ultimele două decenii, Paris-Roubaix nu şi-a pierdut din strălucire şi din aura de mit pe care a dobândit-o încă de pe 19 aprilie 1986, atunci când câţiva temerari (mai exact, 45) s-au încumetat să plece la drum într-o aventură necunoscută.

Traseul ediţiei cu numărul 111

Aşa cum se întâmplă din 1968 încoace, când traseul a fost schimbat, caravana va pleca din Compiègne şi va rula aproximativ o sută de kilometri înainte de a face cunoştinţă cu primul dintre cele 27 de sectoare de piatră cubică, Troisvilles, care va realiza o primă selecţie, chiar dacă nu importantă. Practic, Troisvilles va da tonul pentru ceea ce va urma, deoarece scenariul de acolo se va repeta şi pe celelalte porţiuni dificile: rutierii vor intra pe tronsoanele de pavate cu 60 de kilometri la oră, o viteză la care se va ajunge din dorinţa de a prinde un loc cât mai bun în faţă, fiind binecunoscut faptul că primele 20 de poziţii sunt cele mai căutate.

Dacă Paris-Roubaix reprezintă “Infernul”, atunci Pădurea Arenberg este Râul Styx, care trebuie trecut cu bine pentru ca aventura să continue. O căzătură sau o simplă problemă mecanică acolo înseamnă cursă încheiată, deoarece maşinile tehnice nu pot ajunge imediat să îi ajute pe ciclişti. Arenberg vine mai devreme decât în 2012, însă acum va fi în combinaţie cu Pont Gibus, care reapare după o pauză de cinci ani. Cele două sectoare îi pot scoate pe mulţi din calculele pentru victorie, în condiţiile în care aproape se înlănţuiesc, fiind despărţite de mai puţin de patru kilometri asfaltaţi.

Al doilea tronson de cinci stele, după Pădurea Arenberg, va fi Mons-en-Pévèle, acolo unde Fabian Cancellara a făcut diferenţa în 2010. Descoperită în 1955, porţiunea Mons-en-Pévèle are trei kilometri lungime şi pietre aflate într-o condiţie precară, o grijă în plus pentru ciclişti. Ca şi cum asta nu ar fi fost suficient, al 18-lea sector de la start are şi câteva viraje dificile, la 90 de grade, acolo unde o clipă de neatenţie poate spulbera munca depusă până atunci.

Carrefour de l’Arbre va fi ultima porţiune dificilă, un tronson legendar, care a ajutat la construirea multor victorii. În 2006, Fabian Cancellara a atacat aici, decolând spre primul loc, lucru care s-ar putea întâmpla şi acum, dacă nu vor fi realizate diferenţe până atunci. Cum Carrefour de l’Arbre este un sector foarte dificil, experienţa cicliştilor va fi foarte importantă, avantajul fiind de partea celor care cunosc la perfecţie drumul.

Trei tronsoane (Gruson, Hem şi Roubaix) vor mai rămâne apoi până la final, acolo unde suporterii prezenţi pe velodromul André Pétrieux îl vor primi cu aplauze şi urale pe stăpânul pavatelor din nordul Franţei, care va ajunge epuizat, după aproape 255 de kilometri crânceni, dar îşi va asigura prin victoria sa un loc în istoria ciclismului şi respectul tuturor.

Favoriţii

Fabian Cancellara – de mult timp un rutier nu a mai pornit în Paris-Roubaix cu un statut de superfavorit, aşa cum se va întâmpla cu elveţianul în vârstă de 32 de ani. Din ce în ce mai bun în ultimele săptămâni, în care a obţinut victorii categorice în E3 Prijs Harelbeke şi Turul Flandrei, Cancellara poate transforma cursa într-un recital solitar. Totuşi, lucrurile nu sunt chiar atât de simple pentru ciclistul echipei RadioShack-Leopard, care a căzut în Scheldeprijs Vlaanderen şi pe pavatele de pe sectorul Warlaing–Brillon, când se afla în recunoaştere. De fiecare dată, Cancellara s-a lovit pe partea stângă, nu serios, dar suficient cât să îl deranjeze duminică. În plus, statutul pe care îl are este cu două tăişuri: pe de o parte, e respectat de adversari; pe de alta, va fi atacat în permanenţă de către ceilalţi ciclişti, care vor încerca să ajungă în evadare, în speranţa că echipa acestuia nu va putea controla ostilităţile, iar cursa va avea un scenariu similar cu cel din 2011. Pentru Fabian Cancellara, cea mai bună apărare va fi atacul, însă rămâne de văzut când va fi dat acesta şi dacă va avea asupra oponenţilor efectul devastator din Turul Flandrei.

Taylor Phinney – nu este degeaba considerat al doilea favorit la victorie, chiar dacă va participa doar pentru a doua oară în “Infernul Nordului”. Dublu câştigător la sub 23 de ani, americanul a arătat o formă foarte bună în prima parte a acestui sezon şi o nerăbdare din ce în ce mai mare înainte de Paris-Roubaix, cursa lui favorită. La prima sa prezenţă aici, în 2012, Phinney a terminat pe 15, în ciuda faptului că a trebuit să îl ajute în permanenţă pe Thor Hushovd. Dacă acum va avea mână liberă, iar problemele la genunchi care l-au obligat să rateze Turul Flandrei nu îl vor mai chinui, atunci ciclistul lui BMC are toate şansele să devină doar al doilea rutier care se impune în Paris-Roubaix atât la tineret, cât şi la seniori.

Lars Boom – de când a trecut la profesionişti, Lars Boom a fost aşteptat să lupte pentru victorie în cursa din Hexagon, însă cel mai bun rezultat al său este un loc şase, pe care s-a clasat anul trecut. Olandezul a mers peste aşteptări în Turul Flandrei şi va fi principalul om al lui Blanco şi aici, unde îi va avea alături pe Sep Vanmarcke şi Maarten Tjallingii. Cum Paris-Roubaix va fi ultima oportunitate de a-şi salva sezonul, Boom va avea o motivaţie suplimentară în a da totul pentru a prinde măcar un podium.

Ian Stannard – englezul este “croit” pentru Paris-Roubaix, lucru pe care l-a arătat încă din 2004, când a terminat pe poziţia secundă versiunea pentru juniori, câştigată de actualul său coleg, Geraint Thomas. Beneficiar al unui “motor” foarte puternic, pe care l-a arătat sezonul acesta în Milano-San Remo şi Dwars door Vlaanderen, ciclistul în vârstă de 25 de ani reprezintă cea mai bună variantă a lui Sky, care ar trebui să îi pună pe Thomas şi Edvald Boasson Hagen să muncească în permanenţă pentru el.

Sebastian Turgot – al doilea la ediţia precendentă, francezul vine în Paris-Roubaix după un excelent loc opt în Turul Flandrei, pe care speră să îl transforme într-un podium pe teren propriu. Spre deosebire de cursa din Belgia, Europcar trebuie să mai lucreze la tactica sa şi să nu se avânte prea devreme la conducere. Tocmai de aceea, nu este exclus ca gruparea franceză să încerce să îşi trimită un rutier în evadare. Apoi, dacă Turgot nu se va ridica la nivelul aşteptărilor, Damien Gaudin va fi pregătit să preia rolul de lider al lui Europcar.

Jurgen Roelandts – a fost unul dintre cei mai activi ciclişti din Turul Flandrei şi promite să repete evoluţia de acolo şi în Paris-Roubaix, ceea ce înseamnă că Lotto-Belisol va încerca din nou să plaseze pe cineva în evadare, pentru a-şi face cursa mai uşoară. Chiar dacă şi-a mai pierdut din viteză după pregătirea din iarnă, belgianul rămâne în continuare periculos la sprint, aspect care mai mult ca sigur îi va influenţa strategia pe care o va alege pentru ultima parte.

Heinrich Haussler – australianul pare că şi-a atins mai greu nivelul de vârf în actuala stagiune, însă când acest lucru s-a întâmplat, a terminat de fiecare dată între primii zece (Gent-Wevelgem şi Turul Flandrei), asta în ciuda faptului că nu a fost vizibil în timpul curselor respective. Încrederea câştigată odată cu aceste clasări ar putea fi transpusă duminică într-un alt rezultat bun, care să confirme revenirea sa în rândul cicliştilor importanţi în cursele de o zi.

Johan Vansummeren – a fost vizibil în Turul Flandrei, ceea ce îi dă speranţe că poate câştiga din nou Paris-Roubaix. Cum viteza nu este punctul său forte, rutierul lui Garmin-Sharp va trebui să se bazeze pe “motorul” lui şi pe o tactică foarte bună, la fel ca în 2011, când s-a impus. Dacă succesul de atunci a venit ca o mare surpriză, o eventuală victorie acum va fi confirmare a calităţilor sale pentru cursele pe pavate.

Stijn Vandenbergh – mulţi spun că Sylvain Chavanel ar trebui să fie principalul om al lui Omega Pharma-Quick Step, însă ultimele sale evoluţii nu vin în sprijinul acestei afirmaţii. O opţiune mult mai bună pentru gruparea condusă de Patrick Lefevere pare masivul rutier belgian, care a arătat în acest sezon că traversează cea mai bună formă a carierei. La fel ca în cazul lui Vansummeren, Vandenbergh nu este avantajat de o sosire la sprint, fiind obligat să ajungă singur pe velodromul din Roubaix.

Juan Antonio Flecha – în mod normal, spaniolul nu ar avea ce căuta pe această listă, deoarece în 2013 nu a obţinut nimic, cu excepţia unui loc cinci în Gent-Wevelgem. Totuşi, Flecha nu poate fi trecut cu vederea, pentru că are o relaţie specială cu Paris-Roubaix, drept dovadă fiind cele şapte clasări în top zece. Dacă toţi ochii vor fi pe Fabian Cancellara, iar ibericul va prinde mişcarea potrivită, este posibil să termine între primii trei.

Alţi oameni de urmărit – John Degenkolb are calitatea necesară pentru a conta în finalul cursei, la fel ca şi Sebastian Langeveld, care va fi liderul lui Orica-GreenEdge. După locul patru din Turul Flandrei, Alexander Kristoff pare cea mai bună opţiune a Katushei, mai ales că va îl va avea alături pe Luca Paolini. Sylvain Chavanel va încerca să îşi spele păcatele din urmă cu o săptămână, Filippo Pozzato va spera să le răspundă criticilor în ceea ce va fi ultima ocazie a sa în această primăvară, în timp ce Thor Hushovd va dori să arate că mai are un viitor în ciclism. Cum Paris-Roubaix este o cursă aparte, diferită de toate celelalte clasice, fiecare “locotenent” va avea propria şansă, care va fi cu atât mai mare în contextul luptei dintre Fabian Cancellara şi pluton.

Pădurea Arenberg

Povestea Pădurii Arenberg începe, indirect, după Primul Război Mondial, când Paris-Roubaix s-a confruntat cu probleme mari. Atunci a început reconstrucţia Franţei, iar tot mai mulţi primari au ales să înlocuiască piatra cubică de pe străzi cu asfalt. Decizia a fost luată şi din cauza presiunii tot mai mari puse de orăşenii mutaţi în localităţile mici, care s-au plâns că piatra cubică le deteriorează maşinile personale şi produce un zgomot foarte puternic.

Două decenii mai târziu, autorităţile aveau de gând să modernizeze întreg traseul cursei, promiţând că totul se va face în cel mai scurt timp. Norocul clasicei, dacă se poate spune aşa, a fost începerea celui de-al Doilea Război Mondial, care a dus la stoparea, pentru moment, a procesului de asfaltare.

După conflagraţie, porţiunile de pavate au reînceput să dispară, ajungându-se ca la jumătatea anilor ‘60 să mai existe doar 22 de kilometri, ceea ce l-a determinat pe Albert Bouvet, directorul tehnic al cursei, să spună că Paris-Roubaix se va transforma în Paris-Valenciennes. Însărcinat de Jacques Godett să descopere alte tronsoane de piatră cubică, Bouvet a reuşit asta cu ajutorul unui localnic.

Jean Stablinski

Fiu al unor imigranţi polonezi, Jean Stablinski s-a născut la Thun-Saint-Amand, în 1922. Nu a avut prea multe oportunităţi în tinereţe, astfel încât a fost nevoit să se angajeze de tânăr la mina din Wallers, acolo unde lucra şi tatăl său vitreg. Aflat zi de zi la 500 de metri adâncime, Stablinski a intrat la un moment dat în vorbă cu un alt muncitor, iar acesta i-a spus că tunelul în care lucrau se întindea până sub Pădurea Arenberg, a cărei suprafaţă totală era de 4400 de hectare. Aventura lui Stablinski în mină a durat până la începutul anilor ’50, când s-a hotărât să devină  ciclist profesionist, şi chiar unul foarte bun, în palmaresul său aflându-se Turul Spaniei, Amstel Gold Race, mai multe etape în Turul Franţei şi un titlu mondial.

Pe final de carieră, Jean Stablinski a primit vizita lui Albert Bouvet, care l-a rugat să îl ajute să găsească noi drumuri cu piatră cubică, pentru a salva cursa. Imediat, fostul miner s-a gândit să îi arate lui Bouvet Pădurea Arenberg, iar acesta a fost încântat de ce a vazut acolo şi a hotărât să introducă tronsonul la ediţia din 1968, când printre participanţi s-a aflat şi Stablinski, care a fost salutat de pe margine de mai mulţi localnici îmbrăcaţi în haine de miner.

Ce înseamnă Pădurea Arenberg

Timp de 364 de zile pe an, Arenberg este cunoscută pentru Iazul Goriau, ciupercile sale gustoase şi cele 200 de specii de păsări pe care le adăposteşte. Însă la început de aprilie, toate aceste lucruri trec în plan secund, pentru că acolo soseşte plutonul din Paris-Roubaix, iar infernul se dezlănţuie.

Organizatorii cursei au notat această secţiune cu cinci stele, criteriile luate în calcul fiind lungimea sa şi nivelul de dificultate al pavatelor. Arenberg are 2400 de metri, prima treime fiind cea mai grea, deoarece drumul e în coborâre, iar plutonul ajunge acolo cu viteze ce depăşesc 60 de kilometri la oră. Dacă rutierii trec prin clipe teribile, nu acelaşi lucru se poate spune despre cei 30 000 de spectatori prezenţi de la an la an, care savurează din plin tot ceea ce oferă Pădurea Arenberg: căzături, pene de cauciuc, probleme mecanice, o luptă crâncenă pentru o poziţie cât mai bună şi atacuri ale favoriţilor.

Un simbol al Paris-Roubaix, Pădurea Arenberg nu a fost prezentă mereu pe traseu de la apariţia sa, din cauza unor probleme de siguranţă a rutierilor. Când acestea s-au remediat, tronsonul a revenit şi şi-a pus amprenta de fiecare dată asupra desfăşurării cursei, deoarece, asa cum a spus Eddy Merckx, “nu câştigi Paris-Roubaix în Arenberg, dar cu siguranţă poţi pierde orice şansă la victorie aici”.

Pavatele din Paris-Roubaix 2013