Înfiinţată în urmă cu mai mult de un secol, Milano-San Remo a oferit multe poveşti incredibile încă de la primele ediţii, poveşti care au rezistat peste ani şi s-au transformat în legende. Aşa s-a întâmplat şi cu ediţia din 1910, una dintre cele mai dificile din istorie. În zilele noastre, “La Primavera” se desfăşoară la jumătatea lunii martie, însă atunci avea loc în prima săptămână din aprilie. Înainte ca “Infernul” să fie asociat cu Paris-Roubaix, acesta a apărut în Milano-San Remo, deoarece condiţiile meteo din acel an au fost extrem de vitrege.
Pentru început, 71 de rutieri au venit la startul clasicei, care a măsurat 289 de kilometri. Printre cei prezenţi în cursă, nume mari ale acelor vremuri, precum Eberardo Pavesi, Eugène Christophe sau Luigi Ganna, deţinătorul trofeului şi primul italian care s-a impus în Milano-San Remo. În ceea ce îl priveşte pe Christophe, acesta era la debut în cursa din peninsulă şi nu inspectase decât 30 de kilometri din traseu, împreună cu colegul său de la Alcyon, Gustave Garrigou.
Startul s-a dat, iar zăpada se arăta la orizont, descurajându-i pe mulţi ciclişti. Turchino era acoperită de nea, un impediment care se adăuga la faptul că drumul era neasfaltat, ceva obişnuit pentru acea epocă. Primii 30 de kilometri au fost liniştiţi, iar apoi au apărut problemele. Pe Turchino, zăpada era de peste 20 de centimetri, ceea ce a dus la mai multe abandonuri. Între cei care au declarat forfait nu s-a aflat şi Luigi Ganna, deoarece italianul profitase de deznădejdea celorlalţi rutieri pentru a ataca şi a se desprinde la câteva minute.
Eugène Christophe nu s-a gândit să se retragă şi s-a ambiţionat să meargă mai departe. După cursă, el a povestit clipele teribile de pe Turchino: “Norii erau jos, peisajul neprimitor, iar frigul începea să fie din ce în ce mai pătrunzător. De abia îl mai vedeam pe Ganna. Cu puţin înainte de a ajunge în vârf, m-am dat jos de pe bicicletă, deoarece am început să mă simt rău: degetele îmi erau rigide, picioarele amorţite şi tremuram fără oprire. Am început să mă mişc şi să alerg, astfel încât să îmi pun sângele în circulaţie. Vântul bătea cu putere, iar dacă nu aş fi fost obişnuit cu cursele de ciclo-cross, mi-ar fi fost frică (n.r. – la acea vreme, Christophe, era unul dintre cei mai buni practicanţi de ciclo-cross din Europa)”.
Cu greu, francezul în vârstă de 25 de ani a revenit pe bicicletă, a trecut de una dintre maşinile organizatorilor, care era blocată în zăpadă, şi a pornit pe coborâre. Odată ce căţărarea Turchino a fost lăsată în urmă, peisajul s-a schimbat. Din nou, Christophe: “Totul era diferit, iar zăpada făcea ca imaginea generală să fie una foarte frumoasă. Cerul era senin, dar în continuare aveam probleme în a merge mai departe, deoarece zăpada măsura 20 de centimetri”.
Cea mai riscantă decizie a carierei
Aproape îngheţat, Eugène Christophe a început să caute cu privirea un loc unde să se odihnească. A văzut o casă, dar era prea îngheţat pentru a merge la ea. Apoi, parcă din senin, lângă el a apărut un bărbat în vârstă, iar rutierul din Hexagon l-a rugat să îl ajute. Acesta l-a dus într-un han, i-a oferit mai multe pături, ceai cald şi apă fierbinte, iar Christophe a început să îşi revină. Peste câteva minute, acolo au mai ajuns Cyrille van Hauwaert şi Ernest Paul, colegii săi de la Alcyon, care hotărâseră să abandoneze.
Asta dorea să facă şi Eugène Christophe, însă două lucruri l-au determinat să continue: în primul rând, compania de biciclete pentru care rula i-ar fi dublat salariul în cazul unui succes, iar acest aspect nu era deloc de neglijat într-o perioadă în care alternativa la a fi ciclist era să te apuci de minerit; în al doilea rând, rutierul lui Alcyon s-a enervat teribil când a văzut că alţi oameni au continuat cursa, trecând pe lângă han fără să oprească.
În ciuda protestelor celor aflaţi în han, care nu au vrut să îl lase să plece pe acea vreme groaznică, Christophe s-a echipat şi a repornit, făcând o cursă de urmărire cu adevărat impresionantă. Fără să ţină cont de natura potrivnică, ciclistul născut în apropiere de Paris i-a prins şi apoi depăşit pe toţi cei aflaţi în faţa sa: Giovanni Cocchi, Eberardo Pavesi (care peste ani avea să fie managerul lui Gino Bartali la Legnano, una dintre cele mai titrate echipe din istorie), Luigi Ganna şi apoi Pierino Albini. Dintr-o dată, doar el se afla la conducere, cu o sută de kilometri înainte de final.
“În acel moment am fost sigur de victorie. M-am simţit foarte puternic, iar gândul de a trece linia de sosire singur mi-a oferit o energie suplimentară. Astfel, am ajuns la San Remo înaintea orei preconizate de organizatori. La şase seara am încheiat victorios”, a declarat Christophe, care a terminat clasica după 12 ore şi jumătate de la start. Pe poziţia secundă a încheiat Luigi Ganna, dar acesta a devenit câteva minute mai târziu primul ciclist din istoria Milano-San Remo care a fost descalificat, după ce s-a aflat că a parcurs o parte din traseu într-o maşină.
Astfel, pe locul al doilea a fost promovat Giovanni Cocchi, a cărui întârziere a fost de 61 de minute, cea mai mare diferenţă înregistrată vreodată între primul şi al doilea clasat. Podiumul a fost completat de Giovanni Marchese, în timp ce Enrico Sala a fost al patrulea, şi totodată, ultimul ciclist care a terminat cursa din 1910.
După finiş, Eugène Christophe a fost internat în spital, unde a stat pentru a scăpa de degerături şi de răceala care pusese stăpânire pe corpul său. Externat o lună mai târziu, el a avut nevoie de alţi doi ani ca să îşi revină complet după cea mai grea zi trăită de un ciclist în Milano-San Remo.
Cafe Roubaix 