Cafe Roubaix

De unde pleacă Turul Franţei în viitor

În istoria sa de peste un secol, Marea Buclă a luat startul de 19 ori din afara Hexagonului, adică o dată la aproape cinci ediţii. De fapt, media este mult mai ridicată, deoarece prima oară când caravana a plecat la drum dintr-o altă ţară a fost în 1954, într-o perioadă când cursa tindea să se reinventeze, după apariţia motocicletelor televiziunii franceze şi a primelor finişuri în căţărare. Olanda (Amsterdam, Scheveningen, Leiden, ‘s-Hertogenbosch şi Rotterdam), Belgia (Bruxelles, Charleroi şi Liège), Germania (Koln, Frankfurt şi Berlin), Elveţia (Basel), Luxemburg, Spania (San Sebastian), Irlanda (Dublin), Marea Britanie (Londra) şi Monaco sunt statele care au primit caravana în etapa inaugurală a cursei, cel mai recent start de peste hotare fiind chiar în 2012, când s-a plecat din Liège.

În ultima vreme, organizatorii Turului Franţei au respectat o regulă nescrisă, care spune că plutonul ia startul din afara Franţei din doi în doi ani. Decizia are şi o puternică motivaţie financiară, deoarece în conturile lui Amaury Sport Organisation, compania care patronează cursa, intră între 4 şi 10 milioane de euro, în funcţie de câte etape se defăşoară pe teritoriul ţării respective. Evident, cereri sunt foarte multe, iar ASO are de unde alege, fiind chiar în poziţia de a licita, având în vedere câte oraşe se află în lupta pentru primirea startului Turului Franţei.

Drept urmare, în următorul deceniu, sunt toate şansele ca Marea Buclă să plece de cel puţin trei ori din afara Franţei, dar şi să stabilească o premieră, primul start din afara Europei. Însă care sunt oraşele sau ţările ce şi-au fixat ca obiectiv să primească primele etape ale unei ediţii din Turul Franţei?

2014 – Florenţa, Edinburgh, Yorkshire, Barcelona – este lupta cea mai strânsă pentru un start al cursei din următorii ani. Florenţa doreşte să celebreze un secol de la naşterea lui Gino Bartali şi să devină cel dintâi oraş italian căruia îi revine onoarea de a găzdui “Le Grand Depart”; Edinburgh vrea prima etapă, dar propune un proiect mai amplu, care prevede ca rutierii să petreacă cinci zile în Marea Britanie (Scoţia, Ţara Galilor şi Manchester), în timp ce Yorkshire dorea iniţial ediţia din 2016, dar s-a reorientat după ce Edinburgh şi-a depus candidatura. În fine, Barcelona pare să aibă ultima şansă, în ciuda faptului că oficialităţile sunt dispuse să ofere o sumă importantă. Chiar dacă plutonul a mai plecat din Marea Britanie, în timp ce Italia nu a beneficiat de această onoare, Edinburgh (şi nu Yorkshire, care nu se bucură de o susţinere puternică) porneşte ca favorit, în condiţiile în care ASO doreşte să profite de succesul lui Bradley Wiggins şi de interesul din ce în ce mai crescut pentru ciclism în Regatul Unit.

2015 – Koksijde – pare greu de crezut că oraşul belgian va primi caravana, în condiţiile în care, dacă vor respecta tradiţia, organizatorii vor decide ca Turul Franţei să plece de pe teren propriu în acel an. În plus, Koksijde încă nu are un proiect viabil, candidatura sa fiind mai mult la nivel verbal în acest moment.

2016 – Qatar – arabii nu au tradiţie, nu au pasiune, dar au bani, iar asta s-ar putea să fie suficient pentru a-i convinge pe francezi. Aflaţi în strânsă legătură cu ASO, companie cu ajutorul căreia organizează Turul Qatar-ului, oficialii din Orientul Mijlociu au început să colecţioneze competiţii mari (Campionatul Mondial de Handbal Masculin, Cupa Mondială de Fotbal), iar Turul Franţei s-ar înscrie astfel pe drumul deschis în urmă cu câţiva ani. Cum fusul orar nu reprezintă o problemă, rămâne de văzut cum va fi desenată cursa, deoarece drumul până în Qatar şi înapoi va fi obositor pentru ciclişti.

2018 – Limburg – inspiraţi de succesul avut cu Campionatele Mondiale, olandezii şi-au propus ca peste şase ani să primească plutonul Marii Bucle. Ultima oară când caravana a plecat din această ţară a fost în 2010 (Rotterdam), iar Christian Prudhomme a declarat atunci că a fost impresionat de căldura şi entuziasmul cu care batavii au primit cursa. Cum Limburg este o regiune de referinţă în ciclismul mondial şi propune un traseu variat, ce poate oferi mult spectacol, şansele să organizeze startul ediţiei din 2018 sunt foarte mari.

Veneticii din Ţara Bascilor

2013 va reprezenta un moment de cotitură în istoria lui Euskaltel: după aproape două decenii în care s-a bazat doar pe rutieri basci sau cu origini în această regiune a Spaniei, gruparea “portocalie” a decis să facă un compromis şi să renunţe la tradiţia sa, la “o parte din sufletul său”, aşa cum a spus Pierre Cazaux, unul dintre cei care au avut de suferit de pe urma acestei adevărate revoluţii interne. Euskaltel nu a luat în calcul absolut deloc o retrogradare în divizia Pro Continentală, deşi ar fi fost sigură de participarea în curse ca Turul Spaniei, Turul Ţării Bascilor, Turul Cataluniei sau Clasica San Sebastian.

Pe forumuri, fanii lui Euskaltel au pledat pentru păstrarea tradiţiei, indiferent de consecinţe, însă această variantă a fost respinsă încă de la început de managementul echipei, care a dorit să facă parte din World Tour şi în 2013, pornind astfel într-o goană nebună după puncte, ce a dus la achiziţionarea a 11 rutieri, dintre care opt nu au nici cea mai mică legătură cu Spania. Cine sunt aceştia?

Tarik Chaoufi – marocanul în vârstă de 26 de ani a avut şase victorii în 2012, cele mai mari fiind la Campionatele Naţionale şi în etape din Turul Marocului şi Tropicale Amissa Bongo. Mai important pentru Euskaltel este că acesta a venit cu punctele oferite câştigătorului ierarhiei UCI Africa Tour.

Jure Kocjan – merita de mult să ajungă în World Tour, fiind unul dintre cele mai bune produse ale şcolii de ciclism slovene din ultimul deceniu. S-a făcut pentru prima dată remarcat în ediţia din 2009 a Etoile de Bessèges, acolo unde a câştigat o etapă şi a terminat pe locul secund, în urma lui Thomas Voeckler. De atunci, au mai venit succese în GP Pino Cerami şi Tour du Limousin, care l-au adus în atenţia lui Euskaltel. În cursele de o zi, dar şi în cele pe etape de mai mică anvergură, poate obţine pentru noua sa echipă victorii şi clasări pe podium, sinonime cu cât mai multe puncte.

Ricardo Mestre – Turul Portugaliei şi Trofeul Joaquim Agostinho sunt cele mai importante succese din palmaresul portughezului, care este foarte puternic pe munţi şi nici nu pierde mult la contratimp. Totuşi, s-ar putea ca World Tour să se dovedească a fi o pălărie mult prea mare pentru Mestre, iar rolul său să fie de “locotenent” al lui Samuel Sanchez sau Igor Anton.

Steffen Radochla – este un transfer ciudat, mai ales că în “tolba” lui nu se afla decât un singur punct, total insignificant în ierarhia folosită de UCI pentru criteriul sportiv. Cel mai probabil, aşa cum s-a zvonit, Radochla a făcut parte dintr-o înţelegere menită să îl convingă pe André Schulze să semneze cu Euskaltel.

André Schulze – un veteran, cu mai mult de un deceniu în spate la profesionişti, germanul e un sprinter care a adunat zeci de la victorii la viaţa sa, însă niciuna dintre acestea nu este de referinţă. Ajuns la 38 de ani, Schulze reprezintă un exemplu perfect al compromisului făcut de Euskaltel pentru a avea licenţă World Tour şi în 2013.

Alexander Serebryakov – un alt sprinter, dar cu câteva clase peste André Schulze şi cu ani buni mai tânăr decât germanul, Serebryakov a obţinut nu mai puţin de 11 succese în 2012, cel mai important dintre acestea venind în Campionatul Internaţional al Philadelphiei. Rusul are potenţial şi la nivel înalt, lucru care a fost vizibil în Kuurne-Bruxelles-Kuurne, acolo unde a terminat pe cinci, înaintea lui Alexander Kristoff sau André Greipel.

Ioannis Tamouridis – la finalul lui 2011, grecul ar fi trebuit să semneze cu Geox, dar problemele financiare ale echipei lui Mauro Gianetti l-au obligat să continue la Tableware, cu care a venit şi în Turul României, unde a bifat trei victorii. Multiplu campion naţional la contratimp, Tamouridis va fi un om de urmărit, în ciuda faptului că are 32 de ani şi puţină experienţă la nivel înalt.

Robert Vrecer – sunt şanse ca slovenul să ia startul măcar într-un Mare Tur anul viitor, recomandat de calităţile sale de căţărător. Câştigător al unei etape din Turul Austriei 2012 şi clasat pe locul al treilea la general, Vrecer pare că trăieşte o a doua tinereţe şi sunt şanse ca acest lucru să fie vizibil şi sezonul următor, când îşi va face debutul în World Tour.

Concluzii

Strategia lui Euskaltel este excelentă pe termen scurt, dar foarte riscantă pe termen lung, deoarece “grefele” folosite pentru menţinerea echipei în World Tour sunt subţiri şi nu au durată de viaţă prea ridicată, punctele lor contând doar doi ani. Echipa bască va fi obligată să îi trimită pe aceşti ciclişti în cursele importante, iar acolo se va vedea imediat valoarea lor. Evident, câţiva dintre rutierii de mai sus pot obţine victorii sau clasări pe podium, dar rezultatele mari ale lui Euskaltel vor fi aduse tot de oamenii consacraţi.

Cel mai probabil, 2013 va fi un sezon de tranziţie pentru Euskaltel, care ar putea trece printr-o situaţie similară cu cea a lui AG2R anul acesta, când gruparea franceză, cu oameni ca Boris Spilevsky, Amir Zargari sau Gregor Gazvoda în lot, nu a obţinut decât patru victorii, fără ca vreuna dintre acestea să fie în World Tour. Apoi, după ce se va trezi din iluzia oferită deimplantul făcut în ultimele luni şi dacă va avea un buget considerabil, Euskaltel va putea să realizeze câteva transferuri importante, prin care să îşi asigure viitorul.

Tabăra militară

“Nu am mai trecut niciodată prin aşa ceva. Nu aveam idee unde ne aflăm şi cât este ceasul. Nu am ştiut unde ne-au dus şi am fost obligaţi să predăm telefoanele mobile şi ceasurile. În ultimele două zile nu am dormit decât câteva ore. A fost îngrozitor” – asta a spus Scott Sunderland, directorul sportiv al lui CSC, pentru Cyclingnews, în decembrie 2004, la puţin timp de la întoarcerea sa din stagiul de pregătire derulat în pădurile din Viborg, în nordul Danemarcei, după un plan gândit de Bjarne Riis şi B.S. Christiansen, unul dintre cei mai apreciaţi soldaţi de elită din NATO.

Pentru mulţi oameni din ciclism o ciudăţenie la acea vreme, antrenamentele militare (desfăşurate ziua şi noaptea) aveau ţinte precise: crearea unei stări de codependenţă între rutieri, creşterea nivelului de încredere, dezvoltarea unui simţ al responsabilităţii, o mai bună condiţie fizică, un psihic mai puternic şi evaluarea cicliştilor în condiţii de presiune, care de obicei scot la iveala latura egoistă a sportivului.

Antrenamentele cu specific militar ale lui Bjarne Riis au devenit cu timpul o “marcă înregistrată” a managerului danez, însă la un moment dat au fost abandonate de acesta, Riis revenind la pregătirea tradiţionala, în însoritele insule ale Spaniei. Totuşi, cantonamentele militare nu au fost date cu totul uitării: în acest final de toamnă, trei echipe şi-au amintit de ele şi au decis să le pună în aplicare: RadioShack-Nissan, Lotto-Belisol şi Omega Pharma-Quick Step. Prima a hotărât să se pregătească în Luxemburg, a doua a ales Belgia, în timp ce ultima a mers în Slovacia, într-un loc mai degrabă uitat de lume decât apropiat de civilizaţie. Cum s-au descurcat membrii Omegăi Pharma-Quick Step acolo, în materialul de mai jos.

Cele mai frumoase victorii din 2012

Ca orice ierarhie, şi cea de mai jos are o doză de subiectivism, pentru că astfel de clasamente sunt întocmite şi pe baza impresiei produse la momentul respectiv, nu numai a importanţei unui succes sau a statutului pe care l-a dobândit un anumit rutier prin ceea ce a realizat. Totuşi, cred că termenul “ierarhie” nu e cel mai bine ales, cel puţin în acest caz, deoarece m-am ferit să stabilesc un clasament clar, postarea următoare fiind mai mult o trecere în revistă a celor mai frumoase zece victorii din ultimul sezon.

Tom Boonen – Paris-Roubaix

Fabian Cancellara – Montepaschi Strade Bianche

Alberto Contador – Fuente Dé (Turul Spaniei)

Thomas De Gendt – Passo dello Stelvio (Turul Italiei)

Iljo Keisse – Kusadasi (Turul Turciei)

Nairo Quintana – Giro dell’Emilia

Joaquim Rodriguez – Turul Lombardiei

Sep Vanmarcke – Omloop Het Nieuwsblad

Thomas Voeckler – Bagnères-de-Luchon (Turul Franţei)

Jens Voigt – Beaver Creek (Turul Colorado)

Neo-profesionişti de urmărit în 2013

Warren Barguil (21 de ani, Argos-Shimano) – triumfător în Tour de l’Avenir, acolo unde a avut o concurenţă foarte puternică, Barguil s-a trezit la începutul toamnei cu mai multe oferte din Hexagon, dar a hotărât să nu concureze pentru o echipă din ţara sa, ci pentru una olandeză. Barguil pare făcut pentru cursele pe etape, iar compatrioţii lui îşi pun speranţe în el că poate deveni un viitor câştigător de Mari Tururi. Cu rezultate bune şi în cursele de o zi rezervate tinerilor, francezul promite să se facă remarcat încă de la sezonul de debut la profesionişti.

Francesco Manuel Bongiorno (22 de ani, Bardiani-CSF Inox) – campion al Italiei la tineret, Bongiorno s-a aflat pe lista mai multor echipe de World Tour, însă până la urmă a ales să semneze cu fosta Colnago, cea mai tânără echipă din pluton. Italianul a obţinut patru succese în 2012 şi alte 12 clasări în top zece în curse de o zi sau pe etape, precum Toscana Coppa delle Nazioni sau Giro del Friuli Giulia Venezia. Cum Bardiani s-a reînnoit în această toamnă, mizând pe mulţi tineri, iar echipa nu se află sub presiune, Bongiorno beneficiază de cadrul ideal pentru a-şi arăta potenţialul.

Rohan Dennis (22 de ani, Garmin-Sharp) – până anul acesta, mulţi credeau că va fi doar un alt foarte bun contratimpist produs de şcoala australiană. Însă Dennis are mai mulţi aşi ascunşi în mânecă şi unul dintre ei este reprezentat de abilităţile sale de a se căţăra foarte bine pe dealuri, lucru arătat de victoria înregistrată în Thüringen-Rundfahrt. Dacă la acest succes se adaugă cele din Memorialul Davide Fardelli şi Chrono Champenois, precum şi argintul mondial obţinut la contratimp, se conturează profilul unui viitor mare campion.

Joe Dombrowski (21 de ani, Sky) – este autorul uneia dintre cele mai impresionante victorii în Baby Giro din ultimii ani. Americanul, primul ciclist din Statele Unite care a câştigat această cursă, e un căţărător pur, cu o rezistenţă foarte mare la efort. Pe lângă succesul de acolo, a arătat că se poate ridica la nivelul unor adversari cu mult mai multă experienţă, relevante în acest sens fiind clasările sale foarte bune din Turul Californiei, Turul Utah şi Turul Colorado. Anul viitor, alături de Sky, sunt şanse foarte mari să debuteze într-un Mare Tur şi să se facă remarcat imediat.

Bob Jungels (20 de ani, RadioShack-Nissan) – luxemburghezul iubeşte pavatele şi a arătat asta prin victoria obţinută în versiunea pentru tineret a Paris-Roubaix. Pe lângă asta, Jungels a mai triumfat în diferite curse pe etape (Flèche du Sud sau Le Triptyque des Monts et Châteaux), ajutat atât de “motorul” său foarte puternic, cât şi de aptitudinile de contratimpist. Deşi este foarte tânăr, nu ar trebui să mire pe nimeni dacă Jungels va fi trimis de RadioShack-Nissan în câteva clasice importante din primăvara lui 2013.

Sebastian Lander (21 de ani, BMC) – un puncheur, dar în acelaşi timp un rutier foarte versatil, danezul vine de pe velodrom, acolo unde a obţinut un titlu mondial la juniori. Rezistenţa sa foarte ridicată, dezvoltată pe pistă şi în cursele de contratimp, îi permite să ajungă la sosire în primul grup, de unde poate face diferenţa la sprint. Deşi are un loc trei în Liège-Bastogne-Liège, versiunea pentru tineret, asta nu înseamnă că viitorul lui Lander se leagă neapărat de Ardeni, relevant în acest sens fiind locul şapte pe care a terminat în Paris-Roubaix pentru juniori, în 2009.

Alexey Lutsenko (20 de ani, Astana) – mulţi spun despre el că poate fi urmaşul lui Alexandre Vinokourov şi nu greşesc atunci când afirmă asta. Kazahul e un rutier extrem de talentat şi versatil, care are toate şansele să aibă un debut la profesionişti similar cu cel al lui Peter Sagan, în 2010. Campion mondial de tineret la Valkenburg, succes pentru care a primit un apartament în ţara sa natală, Lutsenko atrage atenţia prin sprintul său foarte bun, dar şi prin uşurinţa cu care se descurcă în cursele valonate. Peste ani, poate fi ciclistul dominant în clasicele din Ardeni.

Jay McCarthy (20 de ani, Team Saxo-Tinkoff) – specialiştii sunt de părere că echipa daneză a pus mâna pe unii dintre cei mai promiţători tineri ciclişti la ora actuală, iar Saxo-Tinkoff trebuie să îi mulţumească pentru asta lui Bradley McGee, fostul director sportiv al echipei. Autor a şapte succese în 2012, australianul are un potenţial care îi permite să se transforme în om de sprinturi, de contratimp, dar şi de curse pe etape. Totul depinde de cum va alege Saxo-Tinkoff să îl “modeleze” şi de grija pe care i-o va purta în următorii doi ani.

Argiro Ospina (21 de ani, Movistar) – după Nairo Quintana, gruparea spaniolă mizează pe un alt columbian, iar acesta are potenţialul să fie o revelaţie mai mare decât s-a dovedit a fi compatriotul său. Învingător în una dintre cele mai dificile etape din Clasico RCN, în faţa unor ciclişti ca Oscar Sevilla, Mauricio Ardila sau Rafael Infantino, Ospina are un talent imens pe munţi, unde se caţără cu o uşurinţă dezarmantă pentru adversari. Calităţile sale îl recomandă drept un viitor candidat la câştigarea unui Mare Tur.

Danny Van Poppel – (19 ani, Vacansoleil) – cel mai tânăr rutier prezent în World Tour, olandezul este unul dintre diamantele care aşteaptă să fie şlefuite, şi ce echipă mai bună îşi putea găsi decât cea la care se află Jean-Paul Van Poppel, tatăl său. Fost cel mai bun sprinter din Turul Franţei, actualmente director sportiv la Vacansoleil, acesta va reprezenta ghidul perfect pentru Danny Van Poppel în primul său sezon ca profesionist, unul în care batavul în vârstă de numai 19 ani are toate şansele să impresioneze, deşi nu va fi aruncat de echipa sa în cursele dificile. Poate cel mai bun produs al ciclismului batav din ultimii ani, Danny Van Poppel are toate şansele să îi calce pe urme mult mai titratului său tată şi să fie unul dintre sprinterii de marcă ai plutonului în următorul deceniu.

Salariile din ciclism

Spre deosebire de fotbal, baschet sau hochei pe gheaţă, ciclismul este un sport închis atunci când vine vorba despre salariile principalilor protagonişti. Foarte puţine detalii se cunosc despre contractele rutierilor, informaţiile care apar în presă fiind de fiecare dată neoficiale. Singurele date concrete sunt cele care vin dinspre UCI: astfel, contractul minim anual al unui ciclist aflat la o echipă de World Tour este de 36 000 de euro, în timp ce un neo-profesionist trebuie să primească cel puţin 29 000 de euro. La nivel Pro Continental, aceste sume scad cu 9 000, respectiv 6 000 de euro.

Potrivit unui articol apărut în L’Equipe în urmă cu ceva vreme, Alberto Contador este cel mai bine plătit rutier, Saxo Bank-Tinkoff Bank virându-i în cont peste patru milioane de euro pe sezon. Suma pe care o primeşte ibericul este de aproape două ori şi jumătate mai mare decât cea care îi revine câştigătorului Turului Franţei din 2012, Bradley Wiggins. Aşa cum era de aşteptat, Mark Cavendish ocupă primul loc în lumea sprinterilor, în timp ce Philippe Gilbert, campionul mondial, se remarcă din rândul cicliştilor specializaţi pe clasice.

Înainte de o listă a sumelor neoficiale care se învârt în lumea ciclismului, încă un lucru: în 1981, când a semnat primul său contract de profesionist, cu echipa franceză Renault-Elf-Gitane, Greg Lemond a avut în primul an de contract un salariu de 15 000 de dolari. Era startul unei noi epoci, care a dus la o adevărată revoluţie pe plan financiar în rândurile rutierilor.

Alberto Contador – 4,5 milioane de euro

Philippe Gilbert – 3 milioane de euro

Vincenzo Nibali – 2,8 milioane de euro

Mark Cavendish – 2,2 milioane de euro

Andy Schleck, Bradley Wiggins – 2 milioane de euro

Fabian Cancellara, Cadel Evans – 1,5 milioane de euro

Chris Froome, Thor Hushovd – 1,2 milioane de euro

Sylvain Chavanel – 800 000 de euro

Michele Scarponi – 700 000 de euro

Thomas Voeckler – 450 000 de euro

Pierrick Fedrigo, Sandy Casar – 400 000 de euro

Tejay van Garderen – 350 000 de euro

Visând la Turul Franţei

Nostalgie? Regret? Linişte? Resemnare? Sfidare? Ce transmite poza postată de Lance Armstrong pe contul său de Twitter?

Taiwan King of the Mountain Challenge

Săptămâna trecută, în Taiwan, a debutat Festivalul Ciclist, un eveniment al cărui scop este să promoveze insula din estul Asiei ca destinaţie turistică. Prima competiţie din program a fost Taiwan King of the Mountain Challenge, o cursă în care cicliştii aflaţi la start au fost nevoiţi să parcurgă 100 de kilometri, de la nivelul mării până la 3 275 de metri altitudine. Panta medie – 3,5% – nu a fost impresionantă în sine, dar cursa a reprezentat o provocare pe cinste pentru toată lumea, mai ales că foarte puţini erau obişnuiţi cu astfel de condiţii.

Matteo Rabottini, cel mai bun căţărător din Giro 2012, Jeremy Roy, Francisco Mancebo şi Anthony Charteau, cel mai bun căţărător din Turul Franţei 2010 au participat la Taiwan King of the Mountain Challenge, însă învingător a fost un ciclist mai puţin cunoscut, John Ebsen. Danezului în vârstă de 23 de ani (24 peste câteva zile), legitimat la CCN Cycling Team, o echipă din Brunei, i-au fost necesare ceva mai mult de trei ore şi jumătate pentru a obţine o victorie epică. La finalul căţărării în lungime de 100 de kilometri (care a avut porţiuni şi de 20%), Ebsen l-a devansat cu numai jumătate de minut pe francezul Peter Pouly, podiumul fiind completat de David McCann, fostul campion al Irlandei.

Premiul pentru primul loc a fost de 80 000 de dolari taiwanezi (aproximativ 2 758 de dolari americani), însă nu recompensa financiară a contat pentru cei înscrişi la start, ci experienţa cu adevărat de neuitat. Momentan, nu există niciun video cu ce s-a întâmplat anul acesta, dar filmuleţul video din 2011 este perfect pentru a vedea cum stau lucrurile în Taiwan King of the Mountain Challenge.

Jocul lui Vaughters

În dosarul pe care USADA şi-a construit acţiunea disciplinară împotriva lui Lance Armstrong, Jonathan Vaughters a fost unul dintre oamenii a căror mărturie a dat şi mai multă greutate probelor ce au dus la sancţionarea fostului câştigător al Turului Franţei. Mulţi s-au întrebat ce a avut de câştigat managerul lui Garmin-Sharp, în condiţiile în care cariera sa de ciclist a fost mânjită, iar trei dintre rutierii lui au fost suspendaţi. Alţii au văzut în declaraţiile sale o răzbunare faţă de Armstrong, dar această teorie nu prea stă în picioare, deoarece cei doi nu au avut nimic de împărţit. Şi atunci, care este răspunsul?

Vaughters e un tip meticulos, care pune bine la punct toate lucrurile şi îşi calculează cu atenţie acţiunile, astfel încât acestea să fie cu bătaie lungă şi să aibă un impact serios într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. De mai bine de un an, a apărut pe tapet ideea înfiinţării unei ligi private autonome, care să iasă de sub egida Uniunii Cicliste Internaţionale şi să fie guvernată de sponsori, de companiile care organizează cursele importante şi de câţiva manageri, între care Jonathan Vaughters (un alt nume vehiculat era cel al lui Johan Bruyneel, o asociere curioasă pentru Vaughters, care s-a transformat de-a lungul anilor într-un războinic aflat într-o permanentă luptă împotriva dopajului).

La această ligă privată ar fi trebuit să adere echipele de World Tour, care ar fi concurat în zece curse noi (pe lângă cele obişnuite), dar cel mai important aspect era cel financiar. Ce presupunea acesta? Transformarea echipelor în francize, la fel ca în NBA sau NFL, şi atragerea unor fonduri mai mari, atât din emiterea unor abonamente de “socios”, dar şi din banii obţinuţi din vânzarea biletelor pentru porţiunile-cheie ale anumitor curse: Poggio, Pădurea Arenberg, Cauberg, Monte Zoncolan, Alpe d’Huez, etc. Cum pârghiile Uniunii Cicliste Internaţionale au fost mai puternice, proiectul nu a fost pus în aplicare, dar nici nu a fost abandonat, ci depozitat într-un dulap, de unde trebuia să fie scos la momentul oportun. Acum se pune întrebarea: care ar fi fost acesta?

Cine a urmărit cazul “Lance Armstrong”, a putut vedea că nu americanul a reprezentat personajul principal al poveştii; din contră, el a intrat într-un con de umbră şi chiar a ajuns să fie compătimit de foşti sau actuali rutieri pentru ceea ce i s-a întâmplat. Nici măcar Bjarne Riis, aflat în ape foarte tulburi după dezvăluirile lui Tyler Hamilton, nu este o ţintă de top în acest moment, toate tunurile fiind puse pe UCI.

De la Paul Kimmage la David Millar, de la Greg LeMond la Jonathan Vaughters, toată lumea cere o reformă în cadrul forului din Elveţia, pe care îl consideră principalul vinovat pentru situaţia apărută în ciclism şi pentru dopajul organizat din ultimele două decenii. Pat McQuaid şi Hein Verbruggen sunt aproape crucificaţi şi sunt aştepţi să demisioneze, în funcţie de turnura pe care o vor lua evenimentele şi de dezvăluirile ulterioare. Climatul existent acum este unul extrem de tensionat, iar partea aflată în ofensivă se bucură de un arsenal foarte variat. Practic, este mediul perfect pentru revenirea la discuţia privind apariţia ligii private.

Un prim pas important a fost făcut la începutul acestei săptămâni, când Jonathan Vaughters a cerut înfiinţarea unei organizaţii separate care să lupte împotriva dopajului, o organizaţie independentă de UCI, ce ar urma să fie susţinută financiar de echipe şi de companiile ce patronează marile curse, asupra căreia doar Agenţia Mondială Anti-Doping să aibă autoritate. Nu comentez aici cât de bună ar fi sau nu o astfel de iniţiativă. În schimb, nu pot să nu observ cum mutările făcute de Vaughters la un anumit interval de timp sunt foarte inteligente, precum cele dintr-o partidă de şah. La cum merg lucrurile, liga privată va reprezenta un subiect de actualitate până în toamna anului viitor, iar UCI va fi foarte aproape să primească mat.

Supa “Cancellara”

Săptămâna aceasta, Uniunea Ciclistă Internaţională a anunţat primele opt echipe care au primit licenţă World Tour pentru 2013, Agenţia Mondială Anti-Doping a refuzat să facă recurs în cazul “USADA vs Lance Armstrong”, iar Sean Yates a demisionat din funcţia de director sportiv al lui Sky. Între atâtea ştiri serioase, şi-a făcut loc şi una mai neobişnuită, venită din oraşul belgian Oudenaarde.

Centrum Ronde Van Vlaanderen, celebrul muzeu dedicat Turului Flandrei, a fost gazda unui eveniment în cadrul căruia s-a lansat supa instant “Cancellara”, promovată chiar de câştigătorul Turului Flandrei din 2010. După ce în urmă cu un an a dat numele unui pod din Berna, Fabian Cancellara a ales acum să fie imaginea unui aliment destinat iubitorilor ciclismului, care are rolul de a-i ajuta pe aceştia să se recupereze după un efort considerabil.

Pentru cei care doresc mai multe detalii, acesta este site-ul ce comercializează supa “Cancellara”. 280 de grame costă 19,90 franci elveţieni, iar la fiecare produs vândut, un franc va fi donat Federaţiei din Ţara Cantoanelor, pentru un program de dezvoltare a juniorilor.