Savona 1969
În 1968, aflat în al patrulea sezon ca profesionist, Eddy Merckx a participat pentru a doua oară în Turul Italiei şi a dominat cursa cum niciun străin nu o făcuse până atunci: belgianul a câştigat patru etape (între care şi mitica Tre Cime di Lavaredo), i-a învins clar la general pe reprezentanţii gazdelor, Vittorio Adorni şi Felice Gimondi, a terminat primul în clasamentul pe puncte şi şi-a adjudecat ierarhia căţărătorilor. Un an mai târziu, rutierul echipei Faema s-a întors în Giro şi scenariul părea să fie acelaşi, după ce “Canibalul” se impusese în patru dintre primele 16 etape, cel mai recent succes venind la Savona.
Lucrurile arătau excelent pentru Merckx, care se afla la hotel înaintea celei de-a 17 runde, atunci când lumea sa, aşa cum o ştia, s-a năruit pentru totdeauna: Vincenzo Giacotto, legendarul director sportiv de la Faema, însoţit de Vincenzo Toriani, directorul competiţiei, dar şi de câţiva jurnalişti, au intrat în camera liderului şi l-au anunţat că a fost depistat pozitiv la fencamfamină, o substanţă asemănătoare cu amfetamina, dar fără să fie la fel de puternică. Consecinţa: a fost scos din cursă, devenind primul purtător de tricou roz aflat în această situaţie. Belgianului nu i-a venit să creadă ce i s-a întâmplat şi a izbucnit imediat în plâns, susţinând tot timpul că nu este vinovat. Cum nu îi era permis să înainteze un apel, Merckx şi-a făcut bagajele şi a plecat acasă, dar cazul său a rămas unul dintre cele mai ciudate din istoria ciclismului.
Adevărul este că acel Giro a fost cu totul aparte din punct de vedere al testelor anti-doping, în condiţiile în care organizatorii au apelat la un laborator mobil pentru a analiza probele recoltate rutierilor, astfel încât să primească rezultatele cât mai curând. Ambele eşantioane recoltate lui Merckx la Savona au fost analizate, însă fără ca acesta să fie informat după primul pozitiv, deşi regulamentul cerea asta. Mai mult, nici condiţiile în care erau păstrate probele respective nu au fost propice, pentru că laboratorul călătorea în urma caravanei, ceea ce creştea şansele ca eşantioanele să aibă de suferit.
Au fost voci care au spus că Eddy Merckx a plătit pentru refuzul de a-l lăsa pe un italian să câştige, lucru ce i s-a propus la start, dar asta nu a fost niciodată dovedit. Cert este că învingătorul din Giro 1968 (ediţie la care Gimondi a fost depistat pozitiv, dar iertat) a devenit altul după acel episod ce a coincis cu o maturizare nedorită, a cărei consecinţă a fost că l-a transformat într-o persoană foarte introvertită. Atât de devastat a fost Merckx de ce i s-a întâmplat, încât nu s-a mai antrenat o perioadă bună de timp şi chiar s-a gândit la retragere. Apoi, încurajat de soţia sa, Claudine, de miile de scrisori primite de la suporteri, dar şi de Jackx Ickx, vice-campionul mondial din Formula 1, belgianul s-a întors pe bicicletă, a început din nou să se pregătească şi chiar a luat startul în unele curse regionale.
Câteva săptămâni mai târziu, Eddy Merckx s-a aliniat la startul Turului Franţei (cursă în care ar fi trebuit să se prezinte după finalul unui Giro epuizant) şi a reuşit acolo o performanţă unică, pe care nici măcar el nu a mai atins-o: pe lângă cele şase etape câştigate – una dintre aceste victorii venind după un atac dat cu 140 de kilometri înainte de final – “Canibalul” a terminat primul la general, în clasamentul pe puncte, în cel al căţărătorilor, în ierarhia combinatei şi a ajutat-o pe Faema să câştige şi clasamentul pe echipe. Singurul premiu pe care nu l-a primit a fost al celui mai bun tânăr, însă acesta nu exista la acea vreme.
Cafe Roubaix 