Cafe Roubaix

Toms Skujiņš: “Vreau să demonstrez că locul meu este alături de cei mai buni”

Anul acesta, ciclismul leton a primit o infuzie de rezultate la categoria sub 23 de ani, iar unul dintre rutierii responsabili pentru asta este Toms Skujiņš. În vârstă de numai 22 de ani, ciclistul originar din Carnikava a obţinut trei victorii, cea mai importantă dintre acestea venind în Cursa Păcii. Nu a fost singurul punct de referinţă al sezonului pentru Skujiņš, care a concurat şi la Campionatele Mondiale de la Florenţa, terminând al cincilea cursa pe şosea.

Un ciclist puternic, căruia nu îi este teamă de durere, clasice sau munţi, Toms Skujiņš speră acum să primească un contract de profesionist, pentru a arăta pe scena mare de ce e în stare. Dacă vreţi să aflaţi de ce s-a apucat de ciclism, care este părerea sa despre rezultatele de până acum şi ce visuri are pentru viitor, citiţi interviul următor.

– Toms, cum ai început ciclismul, ce te-a determinat să alegi acest sport?

Practicam tot felul de sporturi înainte să aleg ciclismul. Am început cu judo, am trecut la hochei pe gheaţă şi apoi am jucat floorball, însă când jucam floorball era prea uşor. Prietenul surorii mele la acea vreme (Janis Kaupe), era foarte pasionat de ciclism şi m-a dus la prima mea cursă de mountain bike. Mi-au  plăcut libertatea, aventura, faptul că era o provocare adevărată, aşa că am început să concurez la mountain bike, iar câteva luni mai târziu, un alt prieten (Reinis Simanovskis), care deja se antrena pentru ciclismul de şosea, m-a dus la antrenorul său şi am început să mă antrenez cu acel grup.

– Cine te-a susţinut la început?

Clubul la care m-am înscris avea aproape totul. La început, primeai o bicicletă de doi bani, apoi, când începeai să arăţi de ce eşti în stare, primeai una mai bună, după care dacă îi puteai face pe toţi ceilalţi să sufere, urcai la un alt nivel, şi tot aşa. Aveau şi ceva încălţăminte, echipamente şi alte lucruri. Am primit câteva accesorii de la prieteni, iar unele lucruri mi-au fost cumpărate de către părinţi.

– După un foarte bun sezon 2010, ai început să concurezi pentru La Pomme Marseille şi ai terminat pe locul al doilea Turul Flandrei. Cât de importantă a fost acea performanţă?

Locul secund din Flandra a fost ca o victorie. Am fost foarte fericit, deoarece am fost al doilea, iar pe trei a venit un foarte bun prieten. Şi pentru că este o cursă în care toată lumea îi caută pe cei aflaţi în top şase, cred că a fost mai bine pentru amândoi să fim pe podium, decât ca unul dintre noi să câştige, iar celălalt să încheie în afara topului zece.

– Totuşi după încă un sezon acolo, echipa a renunţat la tine. De ce s-a întâmplat asta?

Pe scurt, s-a renunţat la mine din cauza lipsei rezultatelor. Dacă te uiţi în urmă la sezonul 2011, nu am făcut aproape nimic. În cursele în care m-am simţit bine, mi-a lipsit un dram de noroc. Cu toate astea, relaţia cu managerul este una bună. Nu a fost nimic personal, doar afaceri.

– Anul acesta ai avut câteva rezultate impresionante, precum victoria din Cursa Păcii, venită după un atac dat în ultima etapă. Cum a fost acel triumf?

A fost un succes frumos, în special după tratamentul de care am avut parte în pluton după prima parte a cursei. Am fost pe cont propriu, deoarece ceilalţi băieţi din echipă au fost distanţaţi devreme şi nimeni nu mi-a oferit măcar un milimetru în pluton. Ştiam că sunt într-o formă bună, dar habar nu aveam că pot fi atât de bun. Totuşi, planul a fost simplu: să plec din pluton şi să fiu mai inteligent decât rutierii aflaţi în evadare. Este adevărat, nu a fost o cursă din Cupa Naţiunilor, dar tot a avut câteva nume importante la start. De asemenea, a avut un impact mare în Letonia, deoarece Cursa Păcii are o tradiţie şi a fost o competiţie importantă în Uniunea Sovietică.

– Ai concurat şi în Turul Norvegiei şi ai terminat al zecelea, înaintea unor ciclişti profesionişti. Ţi-a dat acel rezultat încredere pentru viitor?

Da, cu siguranţă. Atunci când te caţeri alături de Laurens ten Dam şi Bauke Mollema ştii că nu eşti cel mai slab căţărător. Cu siguranţă, această competiţie m-a ajutat să câştig Cupa Păcii, o săptămână mai târziu.

– Apoi a venit Tour de L’Avenir şi încă un top 10. Ai fost mulţumit sau crezi că lucrurile ar fi putut fi mai bune?

Aceea a fost o altă săptămână bună în acest sezon. Am fost puţin obosit când m-am prezentat la start, dar mi-am păstrat calmul în primele etape şi am stat în pluton. Când a venit prima rundă montană, am întâmpinat nişte probleme tehnice, la acestea s-a adăugat faptul că nu mai concurasem pe căţărări lungi de multă vreme, iar astfel am pierdut mult timp pe ultima ascensiune. În acel moment, am fost extrem de mulţumit să fiu al 20-lea într-o astfel de etapă, dar apoi, când am atacat în ultima zi grupul tricoului galben şi am luat un avans, mi-am dat seama că dacă ar mai fi fost câteva etape în munţi, aş mai fi urcat în clasament.

– Unul dintre cele mai impresionante rezultate ale tale în 2013 a fost locul cinci pe care ai terminat Campionatele Mondiale, în ciuda unei accidentări la genunchi. Ce amintiri ai de la această cursă? A fost peste aşteptările tale?

Mondialele au fost peste şi dincolo de orice aşteptări. 100%! Amintirile de la acea cursă nu vor dispărea niciodată. Înainte de start nu am avut deloc aşteptări. Nu concurasem în precedentele două zile, tocmai pentru a lăsa genunchiul să se odihnească, însă după ce am luat startul, m-a durut ca naiba. M-am simţit ca şi cum cineva s-ar fi jucat la chitară cu nervii mei, iar din când în când ciupea câte o coardă, iar eu simţeam durere în creier. După ce am intrat pe circuit, am început să mă concentrez pe cursă, genunchiul s-a încălzit şi am putut să blochez durerea. Totuşi, era în continuare acolo, iar în ultimele două tururi am transmis plutonului mesaje telepatice să meargă mai repede, deoarece simţeam cum lucrurile încep din nou să se înrăutăţească.

– De-a lungul anilor, ai arătat un potenţial uriaş, atât în cursele pe etape, cât şi în cele de o zi. Ce fel de rutier crezi că vei deveni în viitor?

În Tour de L’Avenir şi în Turul Norvegiei am văzut că mă recuperez destul de bine şi ar fi păcat să nu mă folosesc de asta. Am inteligenţa şi aptitudinile necesare pentru a concura în cursele de o zi alături de cei mai buni, aşa că cel puţin pentru moment mă voi concentra pe ambele categorii şi voi da totul.

– Ce curse visezi să câştigi?

Să mă impun într-o clasică sau într-o cursă scurtă pe etape ar fi un vis devenit realitate. Clasicele valonate, cele pe pavate, Turul Elveţiei sau o etapă într-un Mare Tur, chiar nu am vreo preferinţă.

– Care sunt şansele tale să treci la profesionişti anul viitor, având în vedere problemele financiare cu care se confruntă din ce în ce mai multe echipe?

Nu prea mari. Se poate vedea că asta se întâmplă din cauza echipelor care se desfiinţează, dar şi pentru că nu apar altele noi, însă în realitate, mulţi rutieri tineri primesc contracte, iar dacă nu eşti unul dintre aceştia, atunci presupun că nu te afli printre cei mai buni. Voi rămâne optimist până când voi semna cu o echipă pentru 2014, după care voi da totul pentru a arăta că merit să fiu printre cei mai buni în 2015.

– Ce vei face dacă nu vei semna un contract? Ai vreun plan de rezervă?

Pentru moment, discut cu câteva echipe Continentale care mă doresc, aşa că nu cred că voi fi exclus din acest sport.