Ce-ar fi fost dacă
Fabian Cancellara nu ar fi sprintat în ultimii 300 de metri ai etapei a şasea din Vuelta, aducând un întreg pluton în roata lui? Atunci, Tony Martin ar fi obţinut unul dintre cele mai răsunătoare succese văzute vreodată în ciclism, după o evadare în lungime de 174 de kilometri. Aşa, rutierul echipei Omega Pharma-Quick Step va rămâne în istorie pentru efortul său incredibil, dar şi pentru înfrângerea dureroasă pe care a suferit-o la Caceres, unde a fost prins cu doar 20 de metri înainte de sosire. Tipic pentru un german, acesta a crezut până la capăt în victorie, deşi nimeni nu îi mai dădea vreo şansă în ultimii zece kilometri, când exista deja contact vizual între el şi pluton.
Dacă Tony Martin a fost omul zilei (acţiunea sa amintind de cea a lui David Zabriskie, la Caravaca de la Cruz, în 2004), echipele sprinterilor s-au aflat la polul opus, făcându-se de ruşine într-o etapă în care nu aveau voie să greşească. Chiar dacă dublul campion mondial la contratimp a fost prins, nu este meritul lor, ci al lui Cancellara, un ciclist considerat de mulţi “vinovat” pentru că Martin nu a câştigat. Nimic mai neadevărat, în condiţiile în care elveţianul nu se află la prima tentativă într-un sprint masiv, drept dovadă stând locul cinci de pe Champs-Élysées, în 2011, şi poziţia a patra de la Mondialele din acelaşi an (asta fără a aminti de ce s-a întâmplat la Compiègne, în 2007).
Pe lângă cei doi, celălalt actor principal a fost Michael Mørkøv, care a beneficiat de trena lungă a lui Cancellara (ce bun “lansator” ar fi acesta) şi s-a impus la Caceres, devenind primul danez din ultimii cinci ani care a câştigat o etapă în Vuelta, după Matti Breschel. A fost o recompensă binemeritată pentru un ciclist obişnuit mereu să se gândească la alţii, un ciclist care pare să fi intrat pe un alt drum al carierei după victoria de la Campionatele Naţionale.
Cafe Roubaix 