Cafe Roubaix

Milano-San Remo 2013

În fiecare sezon, primăvara vine odată cu Milano-San Remo, o cursă pe cât de frumoasă, pe atât de imprevizibilă. Spre deosebire de alte “Monumente”, precum Turul Flandrei sau Paris-Roubaix, unde lupta se dă doar între câţiva oameni, în clasica italiană orice este posibil, iar învingător poate fi un sprinter, un puncheur şi chiar un căţărător. O cursă de anduranţă în epoca romantică a ciclismului, Milano-San Remo a devenit o cursă extrem de complexă în ultimii ani, care este câştigată nu doar cu ajutorul picioarelor, ci şi strategiei şi inteligenţei.

Înfiinţată în 1907, “La Primavera” a oferit câteva pagini de neuitat în istoria ciclismului, printre care abnegaţia arătată de Eugene Christophe în cursa din 1910, afectată de o ninsoare memorabilă, victoria obţinută de Costante Girardengo, în 1918, după o evadare de 200 de kilometri, triumful lui Fausto Coppi, din 1947, atunci când directorul Gazzettei dello Sport, Giuseppe Ambrosini, îi anunţa pe toţi “Arriva Coppi” la ieşirea din tunelul de pe Turchino, coborârea incredibilă a lui Eddy Merckx de pe Poggio, în 1969, când l-a lăsat în urmă şi pe cameramanul Rai, aflat pe motocicletă, sau succesul incredibil obţinut de Oscar Freire în 2004, venit într-un moment în care Erik Zabel începuse să sărbătorească ceea ce credea că este a cincea victorie pe Via Roma.

Traseul

Cea mai lungă cursă de o zi a anului (298 de kilometri) va pleca din faţa catedralei gotice din Milano, va trece apoi prin Valea Po, după care se va îndrepta spre Novi Ligure, acolo unde Fausto Coppi a lucrat ca ajutor de măcelar înainte să îşi înceapă cariera. Prima căţărare de pe traseu e Passo Turchino, care a căpătat un cu totul alt statut după Al Doilea Război Mondial, atunci când Pierre Chany, celebrul ziarist al cotidianului L’Equipe, a văzut în ieşirea din tunel a lui Coppi simbolul perfect pentru a ilustra renaşterea Europei.

Următorul deal este Le Manie, care poate fi folosit de anumite echipe pentru a-i scutura pe sprinteri. Lucrurile serioase vor începe odată cu Cipressa (5,6 kilometri lungime, pantă medie 4,1%), deal ce îi poate inspira pe unii ciclişti să atace. Dacă totuşi se va trece în grup compact acolo, atunci situaţia va exploda pe Poggio (3,7 kilometri lungime, pantă medie 3,7%). Introdusă în 1960, căţărarea din Liguria le oferă terenul ideal pentru a accelera atacanţilor care mai au picioare după 288 de kilometri şi care sunt dispuşi să dea apoi totul pe coborâre.

Duminică, traseul li se va părea tuturor de două ori mai greu, deoarece vremea se anunţă capricioasă, cu ploaie, chiar ninsoare pe unele porţiuni şi temperaturi de până în 10 grade Celsius. Asta îi va măcina şi mai mult pe rutieri, în special pe sprinteri, dar le va da aripi puncheurilor, care vor avea astfel un avantaj în faţa celorlalţi. O Milano-San Remo cu ploaie şi vânt va duce la fragmentarea plutonului, la fel ca în 2011, şi la un învingător solitar sau care va ieşi în faţă dintr-un grup mic.

Favoriţii

Peter Sagan – este considerat de toţi principalul favorit, ceea ce înseamnă că are cel mai mult de pierdut. O adevărată forţă a naturii, slovacul poate să atace pe Poggio, pe coborâre, dar îşi permite şi să aştepte o sosire la sprint dintr-un grup redus, deoarece e cel mai puternic. Problema este că adversarii săi ştiu de ce e în stare şi îl vor pune sub presiune în ultima parte a cursei, o presiune pe care Sagan şi Cannondale s-ar putea să nu o poată gestiona. Întrebarea e cum va reacţiona campionul Slovaciei în cazul unor atacuri date înainte de Poggio? Va răspunde imediat sau va aştepta ca alte echipe să orgaanizeze urmărirea? Toate aceste calcule şi scenarii ar putea reprezenta prea mult pentru tânărul ciclist, care are însă şi un avantaj: Moreno Moser. Italianul poate fi trimis în frunte de pe Cipressa, pentru a-i obliga pe adversari să ducă trena, o situaţie de care Sagan poate profita apoi. Două par a fi situaţiile în care acesta nu poate câştiga: dacă ratează mişcarea decisivă, dacă se ajunge la un sprint masiv pe Lungomare Italo Calvino sau dacă tot plutonul va rula cu scopul de a-l împiedica pe slovac să câştige.

Fabian Cancellara – rezultatele din 2013 şi forma arătată până acum nu îl mai fac pe elveţian un candidat de cinci stele la victorie, ci doar de trei. Spre deosebire de sezonul precedent, rutierul echipei RadioShack-Leopard nu a arătat mare lucru în cursele pregătitoare pentru “La Primavera”, singurul lucru clar fiind că momentan nu ştie cum să scape de Peter Sagan. Pe de altă parte, Cancellara a învăţat din întâmplările anterioare şi este decis ca acum să nu mai ducă pe nimeni la sosire, cu atât mai puţin pe slovac. În aceste condiţii, ce variante ar avea campionul din 2008? Fie un atac dat înainte de finalul lui Poggio şi o coborâre nebună, fie să aştepte ultimii kilometri, ca acum cinci ani, şi să plece de lângă adversarii care se supraveghează. Teoretic, Fabian Cancellara ar mai putea încerca ceva, o accelerare pe porţiunea de plat dintre Cipressa şi Poggio, dar acest pariu s-ar putea dovedi riscant, mai ales dacă nu va avea un coechipier în faţă, care să îl ajute pe ultima căţărare a zilei.

Vincenzo Nibali – “Rechinul” este într-o formă foarte bună, mult peste cea arătată în 2012, iar succesul din Tirreno-Adriatico l-a făcut şi mai încrezător în forţele sale. Duminică, el va încerca să devină primul câştigător de Mare Tur din ultimii 21 de ani care se impune în cea mai lungă clasică din calendar, iar acest succes ar putea veni după un atac dat devreme, pe Cipressa, care ar trebui apoi dublat de asumarea unor riscuri, atât de coborârea de acolo, cât şi pe cea de pe Poggio. Cert este că italianul e obligat să rişte, deoarece nu îşi permite să ajungă cu nimeni la sprint, pentru că asta ar însemna să piardă fără drept de apel.

Filippo Pozzato – este ultimul reprezentant al gazdelor care a câştigat Milano-San Remo, în 2006. De atunci, Pozzato “a vânat” mereu un al doilea succes, iar 2013 ar putea fi anul în care îşi va îndeplini acest obiectiv. Spre deosebire de alte sezoane, rutierul lui Lampre a fost ferit de accidentări, de ghinioane şi a arătat o determinare fantastică la antrenamente, conştient că şansele sale de a mai cuceri un “Monument” vor dispărea pe măsură ce vor trece anii. Cum Sagan reprezintă ameninţarea principală pentru toţi ceilalţi candidaţi la victorie, Pozzato ar putea încerca un atac pe final, urmat de o alianţă cu alţi ciclişti. Scenariul ideal pentru el ar fi să ajungă la sosire cu un grup redus, din care să lipsească sprinterii puri ai plutonului.

Edvald Boasson Hagen – 25 este cel mai bun loc ocupat de tânăruş norvegian în participările anterioare din Milano-San Remo, dar asta nu îl descurajează. Unul dintre cei mai talentaţi rutieri, acesta a avut mereu probleme în cursele de o zi care au depăşit 200 de kilometri, însă e de la Valkenburg, acolo unde scandinavul a terminat pe locul secund. Boasson Hagen va fi liderul lui Sky duminică şi va trebui să demonstreze că echipa britanică nu a greşit atunci când a hotărât să îşi trimită toţi cicliştii de clasice într-un cantonament în Tenerife, în locul pregătirii tradiţionale, care includea o participare în Paris-Nisa sau Tirreno-Adriatico.

Matthew Goss – intrat într-un con de umbră începând cu primăvara lui 2012, ciclistul de la Antipozi a revenit în prim-plan atunci când trebuia, cu câteva săptămâni înainte de Milano-San Remo. Câştigător al unei etape în Tirreno-Adriatico, Goss are un mare avantaj în faţa celorlalţi sprinteri: poate trece fără mari probleme peste Cipressa şi Poggio, păstrându-şi energia pentru sprint, aşa cum s-a întâmplat în 2011, când a devenit primul australian din istorie triumfător în “La Primavera”. În mod normal, ar trebui să fie liderul lui Orica-GreenEdge, mai ales că Simon Gerrans, deţinătorul trofeului, nu a arătat nimic special în această stagiune.

Philippe Gilbert – purtătorul tricoului curcubeu nu a impresionat niciodată în clasica din Italia, obiectivul său fiind să pregătească aici cursele din Ardeni. În teorie, nici acum nu va fi un factor, dar tot va trebui luat în seamă de oponenţii săi, deoarece este oricând capabil să scoată câteva surprize din joben. Totuşi, logica spune că belgianul se va pune mai mult în slujba echipei şi nu va risca o accidentare care să îl trimită pe tuşă în aprilie.

Sylvain Chavanel – ciclistul din Hexagon face parte din a doua categorie a favoriţilor, însă asta nu înseamnă nimic, deoarece orice se poate întâmpla în Milano-San Remo. Un excelent coborâtor, francezul mai are un atu pe care se poate baza pe final, sprintul foarte bun, pe care l-a arătat şi în Paris-Nisa, unde l-a învins pe Philippe Gilbert. În plus, se află deja la un nivel foarte ridicat, care îi permite să emită pretenţii la rolul de lider al lui Omega Pharma-Quick Step, mai ales dacă Mark Cavendish va avea probleme pe căţărările de pe traseu, la fel ca în 2012.

Sprinterii – după mulţi ani în care rutierii rapizi au contat, situaţia s-a schimbat, iar ciclişti ca Mark Cavendish, André Greipel sau Gerald Ciolek nu par a avea şanse să facă ceva, atât din cauza condiţiilor meteo, cât şi a echipelor adverse foarte puternice, care mai mult ca sigur vor încerca să scape de ei încă de pe Cipressa. Locul cinci anul trecut, John Degenkolb pare ieşit din formă, urmare şi a unor probleme musculare, în timp ce Tyler Farrar pare că nu se mai regăseşte după excelentul sezon 2011, fiind mai mereu sub nivelul cerut pentru clasicele de primăvară.

Surprizele – sunt câţiva ciclişti care ar putea da peste cap pronosticurile, ajutaţi de vreme, dar şi de faptul că favoriţii se vor supraveghea în permanenţă. Cele mai importante nume ar fi Thor Hushovd, Greg Van Avermaet, Geraint Thomas, Jurgen Roelandts, Mauro Santambrogio, Francesco Reda şi Moreno Moser.