Cafe Roubaix

Puritooooo!!!!!

Dacă nu se axează cât mai repede pe clasicele din Ardeni, Joaquim Rodriguez şi-a ratat cariera. M-am convins încă o dată de acest lucru, după ce l-am văzut câştigând etapa a patra din Turul Ţării Bascilor, pe o căţărare de final care a semănat mult cu Mur de Huy (pantă maximă de 18% în ultimii 500 de metri). Clasat pe podium în Amstel Gold Race, Flèche Wallonne şi Liège–Bastogne–Liège, ibericul nu s-a prezentat niciodată la 100% în aceste curse, care au constituit o etapă în pregătirea sa pentru Il Giro. Dacă anul acesta se va schimba situaţia, numele lui Joaquim Rodriguez este deja “ştampilat” pe Flèche Wallonne.

Turul Flandrei 1969: Merckx, “locomotiva” umană

În primăvara lui 1969, Eddy Merckx era deja unul dintre cei mai mari ciclişti ai tuturor timpurilor, deşi se afla în doar al cincilea sezon ca profesionist. Triumfător în Turul Italiei, Milano-San Remo, Paris-Nisa, Paris-Roubaix, dar şi câştigător al tricoului curcubeu în urmă cu doi ani, belgianul îşi fixase un nou obiectiv: Turul Flandrei, clasică în care nu avea decât un loc trei, ocupat la ediţia din 1967.

Deşi s-a desfăşurat în condiţii meteo teribile, Turul Flandrei de acum 43 de ani a fost o cursă extrem de vie încă de la început. Drept urmare, până când plutonul a ajuns pe Oude Kwaremont, una dintre cele mai dificile căţărări de pe traseu, în grupul fruntaş se mai aflau doar 22 de oameni; unul dintre aceştia era Merckx, care nu a fost ajutat de nimeni la trenă. Toţi ştiau că rutierul echipei Faema era cel mai puternic şi mizau pe faptul că acesta va obosi la un moment dat, iar ei vor putea profita de acest lucru.

Extrem de nervos din cauza atitudinii celorlalţi, care l-au lăsat să ducă trena vreme de 60 de kilometri, campionul mondial din 1967 a decis să atace pe Muur-Kapelmuur şi i-a distanţat pe toţi. Însă traseul de atunci nu semăna cu cel din zilele noastre, iar după Muur mai urmau încă 70 de kilometri până la final, pe care Eddy Merckx trebuia să îi parcurgă împotriva vântului. Când a văzut că belgianul avea de gând să continue singur, Guillaume Driessens, managerul echipei Faema, a venit cu maşina lângă ciclistul lui şi i-a spus să încetinească şi să aştepte grupul.

Răspunsul lui Merckx a fost unul tăios, prin care Driessens a fost pus la punct. Întărâtat de acel scurt incident, rutierul în vârstă de 23 de ani a mers din ce în ce mai puternic, nu a slăbit ritmul în nicio clipă, a trecut peste condiţiile meteo şi a ajuns la sosirea din Gent cu un avans de peste cinci minute şi jumătate în faţa italianului Felice Gimondi, al doilea clasat. O adevărată demonstraţie de forţă din partea lui Eddy Merckx, una dintre multele arătate de belgian în cariera sa. Primul lui succes în Turul Flandrei a rămas unul memorabil, o victorie pentru care le-a mulţumit colegilor, dar nu şi managerului său.

Bjarne Riis, nervos din cauza noului traseu al Turului Flandrei

Câştigătorii săptămânii trecute

• Michael Albasini – o formaţie “croită” după modelul iniţial al Columbiei, GreenEdge şi-a propus ca în 2012 să obţină cât mai multe victorii, iar Michael Albasini a fost adus tocmai pentru că este genul de rutier capabil să bifeze câteva succese pe parcursul unui sezon, mai ales după evadări, aşa cum s-a întâmplat în Vuelta 2011. Tot o evadare a stat şi la baza triumfului său în Turul Cataluniei, una dintre marile surprize ale ultimilor ani, un rezultat care a demonstrat încă o dată cât de imprevizibil e ciclismul. Câştigător al primei etape, rutierul în vârstă de 31 de ani a beneficiat de faptul că singurul finiş la altitudine de la actuala ediţie a fost eliminat, urmare a vremii nefavorabile, şi a rămas pe locul întâi până la final, devenind doar al doilea ciclist elveţian, după Alex Zülle, care s-a impus în cursa din Spania.
• Jan Barta – La 27 de ani, cehul şi-a trecut în palmares cel mai important succes al carierei. Team NetApp a demonstrat prin evoluţia sa că a meritat să fie invitată în Il Giro, unde şi-a propus să facă parte dintre protagoniste. Profesionist din 2005, Barta şi-a clădit victoria în cele două etape de contratimp, individual şi pe echipe, şi a terminat la general cu un avans de 13 secunde în faţa colegului său, polonezul Bartosz Huzarski.
• Tom Boonen – Este una dintre cele mai bune primăveri din cariera fostului campion mondial, care a scăpat de problemele din ultimii doi ani. Având alături o echipă extrem de puternică, belgianul în vârstă de 31 de ani a arătat o formă incredibilă şi a obţinut două succese în trei zile: E3 Prijs Harelbeke şi Gent-Wevelgem. Totuşi, sezonul lui Boonen va fi apreciat în funcţie de ce va face acesta în Turul Flandrei şi Paris-Roubaix, clasice în care porneşte acum ca principal favorit.
• Cadel Evans – Australianul s-a întors în Franţa pentru prima oară de la triumful său în Marea Buclă şi nu a dezamăgit. Ciclistul echipei BMC a câştigat în premieră Criteriul Internaţional, devenind doar al doilea rutier non-european care s-a impus în cursa din Hexagon, după americanul Bobby Julich. Pe lângă victoria de la general, Evans a câştigat şi contratimpul individual din Porto-Vecchio, iar pe Col de l’Ospedale a arătat că pregătirea sa pentru Turul Franţei se află pe drumul cel bun, cu exact trei luni înainte de startul ce se va da din Liège.

Milano-San Remo 1910: Eugène Christophe câştigă în zăpadă

Înfiinţată în urmă cu mai mult de un secol, Milano-San Remo a oferit multe poveşti incredibile încă de la primele ediţii, poveşti care au rezistat peste ani şi s-au transformat în legende. Aşa s-a întâmplat şi cu ediţia din 1910, una dintre cele mai dificile din istorie. În zilele noastre, “La Primavera” se desfăşoară la jumătatea lunii martie, însă atunci avea loc în prima săptămână din aprilie. Înainte ca “Infernul” să fie asociat cu Paris-Roubaix, acesta a apărut în Milano-San Remo, deoarece condiţiile meteo din acel an au fost extrem de vitrege.

Pentru început, 71 de rutieri au venit la startul clasicei, care a măsurat 289 de kilometri. Printre cei prezenţi în cursă, nume mari ale acelor vremuri, precum Eberardo Pavesi, Eugène Christophe sau Luigi Ganna, deţinătorul trofeului şi primul italian care s-a impus în Milano-San Remo. În ceea ce îl priveşte pe Christophe, acesta era la debut în cursa din peninsulă şi nu inspectase decât 30 de kilometri din traseu, împreună cu colegul său de la Alcyon, Gustave Garrigou.

Startul s-a dat, iar zăpada se arăta la orizont, descurajându-i pe mulţi ciclişti. Turchino era acoperită de nea, un impediment care se adăuga la faptul că drumul era neasfaltat, ceva obişnuit pentru acea epocă. Primii 30 de kilometri au fost liniştiţi, iar apoi au apărut problemele. Pe Turchino, zăpada era de peste 20 de centimetri, ceea ce a dus la mai multe abandonuri. Între cei care au declarat forfait nu s-a aflat şi Luigi Ganna, deoarece italianul profitase de deznădejdea celorlalţi rutieri pentru a ataca şi a se desprinde la câteva minute.

Eugène Christophe nu s-a gândit să se retragă şi s-a ambiţionat să meargă mai departe. După cursă, el a povestit clipele teribile de pe Turchino: “Norii erau jos, peisajul neprimitor, iar frigul începea să fie din ce în ce mai pătrunzător. De abia îl mai vedeam pe Ganna. Cu puţin înainte de a ajunge în vârf, m-am dat jos de pe bicicletă, deoarece am început să mă simt rău: degetele îmi erau rigide, picioarele amorţite şi tremuram fără oprire. Am început să mă mişc şi să alerg, astfel încât să îmi pun sângele în circulaţie. Vântul bătea cu putere, iar dacă nu aş fi fost obişnuit cu cursele de ciclo-cross, mi-ar fi fost frică (n.r. – la acea vreme, Christophe, era unul dintre cei mai buni practicanţi de ciclo-cross din Europa)”.

Cu greu, francezul în vârstă de 25 de ani a revenit pe bicicletă, a trecut de una dintre maşinile organizatorilor, care era blocată în zăpadă, şi a pornit pe coborâre. Odată ce căţărarea Turchino a fost lăsată în urmă, peisajul s-a schimbat. Din nou, Christophe: “Totul era diferit, iar zăpada făcea ca imaginea generală să fie una foarte frumoasă. Cerul era senin, dar în continuare aveam probleme în a merge mai departe, deoarece zăpada măsura 20 de centimetri”.

Cea mai riscantă decizie a carierei 

Aproape îngheţat, Eugène Christophe a început să caute cu privirea un loc unde să se odihnească. A văzut o casă, dar era prea îngheţat pentru a merge la ea. Apoi, parcă din senin, lângă el a apărut un bărbat în vârstă, iar rutierul din Hexagon l-a rugat să îl ajute. Acesta l-a dus într-un han, i-a oferit mai multe pături, ceai cald şi apă fierbinte, iar Christophe a început să îşi revină. Peste câteva minute, acolo au mai ajuns Cyrille van Hauwaert şi Ernest Paul, colegii săi de la Alcyon, care hotărâseră să abandoneze.

Asta dorea să facă şi Eugène Christophe, însă două lucruri l-au determinat să continue: în primul rând, compania de biciclete pentru care rula i-ar fi dublat salariul în cazul unui succes, iar acest aspect nu era deloc de neglijat într-o perioadă în care alternativa la a fi ciclist era să te apuci de minerit; în al doilea rând, rutierul lui Alcyon s-a enervat teribil când a văzut că alţi oameni au continuat cursa, trecând pe lângă han fără să oprească. 

În ciuda protestelor celor aflaţi în han, care nu au vrut să îl lase să plece pe acea vreme groaznică, Christophe s-a echipat şi a repornit, făcând o cursă de urmărire cu adevărat impresionantă. Fără să ţină cont de natura potrivnică, ciclistul născut în apropiere de Paris i-a prins şi apoi depăşit pe toţi cei aflaţi în faţa sa: Giovanni Cocchi, Eberardo Pavesi (care peste ani avea să fie managerul lui Gino Bartali la Legnano, una dintre cele mai titrate echipe din istorie), Luigi Ganna şi apoi Pierino Albini. Dintr-o dată, doar el se afla la conducere, cu o sută de kilometri înainte de final.

“În acel moment am fost sigur de victorie. M-am simţit foarte puternic, iar gândul de a trece linia de sosire singur mi-a oferit o energie suplimentară.  Astfel, am ajuns la San Remo înaintea orei preconizate de organizatori. La şase seara am încheiat victorios”, a declarat Christophe, care a terminat clasica după 12 ore şi jumătate de la start. Pe poziţia secundă a încheiat Luigi Ganna, dar acesta a devenit câteva minute mai târziu primul ciclist din istoria Milano-San Remo care a fost descalificat, după ce s-a aflat că a parcurs o parte din traseu într-o maşină.

Astfel, pe locul al doilea a fost promovat Giovanni Cocchi, a cărui întârziere a fost de 61 de minute, cea mai mare diferenţă înregistrată vreodată între primul şi al doilea clasat. Podiumul a fost completat de Giovanni Marchese, în timp ce Enrico Sala a fost al patrulea, şi totodată, ultimul ciclist care a terminat cursa din 1910.

După finiş, Eugène Christophe a fost internat în spital, unde a stat pentru a scăpa de degerături şi de răceala care pusese stăpânire pe corpul său. Externat o lună mai târziu, el a avut nevoie de alţi doi ani ca să îşi revină complet după cea mai grea zi trăită de un ciclist în Milano-San Remo.

Am senzaţia

că duminică, pe Col d’Eze, l-am văzut pe câştigătorul Turului Franţei din 2012. Are 31 de ani, este născut în Belgia şi pare rupt dintr-un roman al lui Jane Austen.

Viaţa în Paris-Nisa

Din punctul meu de vedere, este poza săptămânii precedente din ciclism. Alejandro Valverde şi Jose Joaquin Rojas, rutierii lui Movistar, se află într-un orăşel din Franţa şi au primit o cameră de hotel care are cabina de duş la un metru de pat. O situaţie de-a dreptul incredibilă, aş spune peste cea trăită de Andreas Klöden în Turul Franţei din 2010, când a dormit într-un pat parcă adus dintr-un cămin de studenţi.

Problemele pentru cei doi ciclişti iberici nu s-au oprit aici: cu ei în cameră trebuia să doarmă şi unul dintre maseurii echipei. Oare au jucat “Piatră, hârtie, foarfecă” pentru a vedea cine primeşte cabina?

Se destramă World Tour?

Liga Privată de Ciclism părea să fi fost doar un foc de paie în toamna anului trecut, după ce ASO şi RCS Sport, companiile care organizează cele mai importante curse din calendar, au declinat oferta venită din partea Băncii Rotschild, de a rupe colaborarea pe care o au cu Uniunea Ciclistă Internaţională. Totuşi, cei care doresc noua structură nu au cedat şi au de gând să îşi pună planul în aplicare începând cu 2014.

Potrivit celor mai recente informaţii, opt echipe, între care RadioShack-Nissan şi Garmin-Barracuda, şi-au dat acordul pentru a face parte din Liga Privată care va conţine zece curse de câte patru etape, ce se vor desfăşura în Europa, Asia, Statele Unite, America de Sud şi Australia. O cursă va avea un profil pentru toată lumea: o rundă de contratimp, una pentru sprinteri, una în căţărare şi una valonată, propice evadărilor.

Cei aflaţi în spatele Ligii Private nu mai doresc să reprezinte o ameninţare pentru UCI; din contră, aceştia doresc să obţină o aprobare din partea forului din Elveţia, astfel încât să lanseze Liga Privată în 2014. Pentru a le creşte şansele de a primi undă verde, Jonathan Price şi Thomas Kurth (despre care Bloomberg a scris că se vor ocupa de managementul organizaţiei) au oferit asigurări că cele zece curse nu se vor suprapune peste Marile Tururi şi alte opt curse importante, fără a le nominaliza pe acestea.

Ce ar mai presupune Liga Privată de Ciclism:

– un fond de urgenţă, de unde echipele să poate lua oricând bani, în cazul în care vor rămâne fără un sponsor, totul pentru a se evita dispariţia unor grupări, aşa cum s-a întâmplat cu HTC-Highroad şi Geox 

– un sistem asemănător cu cel din NBA şi NFL, în care echipele să devină francize 

– fanii să plătească pentru a urmări cursele de la faţa locului

– 64% din banii strânşi din drepturile de televizare şi bilete vor fi împărţiţi între grupările de ciclism, scopul fiind ca astfel să se acopere o parte semnificativă din buget

Pe de altă parte, dacă Marile Tururi, clasicele “Monument” şi alte câteva curse importante nu vor avea de suferit, rămâne de văzut ce se va întâmpla cu alte întreceri, precum Turul Ţării Bascilor, Turul Romandiei, Clasica San Sebastian sau Paris-Tours. Sunt doar câteva exemple ale unor întreceri ce ar avea de suferit de pe urma curselor din Liga Privată, deoarece dacă acestea se vor suprapune, rutierii mari aflaţi la echipele înscrise în noua structură nu vor mai participa în celelalte competiţii.

În plus, acestea nu se vor putea ridica la nivelul financiar al Ligii Private de Ciclism, criteriu ce va deveni din ce în ce mai important. Curse cu tradiţie, care se desfăşoară de zeci de ani, îşi vor vedea existenţa ameninţată, în favoarea unor competiţii artificiale, susţinute doar din dorinţa câtorva oameni de a se îmbogăţi. În acest caz, ciclismul, aşa cum îl ştim acum, se va schimba radical, pentru totdeauna.

Boonen 100

Pe 11 iulie 2002, în etapa secundă a Clasicei Uniqa (fosta Viena-Rabenstein-Gresten-Viena), Tom Boonen şi-a făcut debutul în lumea mare a ciclismului, câştigând un sprint la care i-a învins pe italianul Davide Bramati şi pe austriacul Arnold Eisel. La mai puţin de un deceniu de acel succes, belgianul în vârstă de 31 de ani a bifat victoria cu numărul o sută în ciclismul profesionist.

La finalul lui 2002, nemulţumit de puţinele şanse care i s-au acordat la prima sa echipă, US Postal (unde Lance Armstrong era figura principală), Boonen a ales să meargă în ţara natală, la Quick Step, acolo unde l-a avut ca mentor pe compatriotul său, Johan Museeuw. După retragera acestuia, ciclistul originar din Mol a devenit liderul formaţiei manageriate de Patrick Lefevere, iar rezultatele au apărut într-un ritm ameţitor: succese în Turul Flandrei, Paris-Roubaix, Turul Franţei, Paris-Nisa, Campionatele Mondiale, aproape că nu a existat cursă în care Tom Boonen să nu se impună.

Desemnat în mai multe rânduri sportivul anului, belgianul a cunoscut şi o perioadă nefastă, urmare a consumului de droguri. Extrem de important la acea vreme a fost că echipa a rămas alături de el, iar Lefevere l-a susţinut în permanenţă, în ciuda vocilor care au cerut îndepărtarea lui de la Quick Step. Odată ce a trecut peste momentele difícile, Tom Boonen a început să revină uşor-uşor la forma care l-a consacrat.

Drumul nu a fost uşor, iar accidentările l-au urmărit pe ciclistul din Flandra timp de mai mult de un sezon. Şirul ghinioanelor pare că s-a oprit odată cu startul noii stagiuni, una excelentă pentru campionul mondial din 2005. Dintr-un rutier care ajunsese să fie trecut în rândul favoriţilor din linia a doua, Boonen a renăscut şi a impresionat prin forţa, determinarea şi constanţa arătate în ultimele luni.

În 2012, el este unul dintre cei mai de titraţi ciclişti, cu cinci victorii; ultima, obţinută în etapa secundă din Paris-Nisa, a fost a o suta dintr-o carieră strălucitoare, cu care nu mulţi se pot lăuda. Mai important este că belgianul nu dă niciun semn că se va opri aici, ceea ce înseamnă că spectacolul va fi asigurat în clasicele pe pavate. Iar dacă lucrurile vor continua astfel, sunt toate şansele ca Roger De Vlaeminck să nu mai fie singurul “Monsieur Paris-Roubaix”.

Cariera lui Tom Boonen în cifre:

1 titlu mondial

2 victorii în Turul Flandrei

3 triumfuri în Paris-Roubaix

6 etape în Turul Franţei

8 succese în Marile Tururi

13 ţări în care a obţinut cel puţin o victorie: Anglia, Argentina, Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Olanda, Oman, Qatar, Spania şi Statele Unite

15 succese în clasice şi semi-clasice