Cafe Roubaix

Concluzii după Milano-San Remo

Gerald Ciolek are doar 26 de ani, dar pare deja un veteran, deoarece se află în pluton de şapte sezoane. Mult timp nebăgat în seamă, atât la T-Mobile/Colombia, cât şi la Quick-Step, rutierul german a şters cu buretele anii grei ai carierei, înlocuindu-i cu o victorie superbă, în una dintre cele cinci clasice “Monument” ale stagiunii. Ciclistul echipei MTN-Qhubeka a avut o evoluţie perfectă, a rezistat în cele mai dificile condiţii meteo, i-a urmat pe toţi adversarii (dintre primii şase, Ciolek a fost singurul care nu a atacat în nicio clipă), iar la final a gândit excelent sprintul, devenind doar al treilea german din istorie care s-a impus în “La Primavera”, după Rudi Altig şi Erik Zabel.

Pentru a noua oară în ultimii 11 ani, învingătorul din Milano-San Remo a fost un ciclist care a participat în Tirreno-Adriatico, aspect care demonstrează cât de importantă este “Cursa celor Două Mări” în pregătirea pentru primul “Monument” al sezonului. În condiţiile în care vremea urâtă a fost un factor în cursa pe etape din Italia, iar traseul a adus de multe ori aminte de cel din Milano-San Remo, toţi cei care au decis să meargă în Tirreno-Adriatico au avut pentru ce să se felicite duminică (din primii zece clasaţi, exceptându-i pe cei de la Sky, şase şi-au construit forma în peninsulă).

Până la Gerald Ciolek, un singur rutier provenind de la o echipă Pro Continentală mai câştigase o clasică din calendarul World Tour. Este vorba despre Davide Rebellin, care s-a impus în Flèche Wallonne, la ediţia din 2009, anul de debut al sistemului World Tour. Atunci, italianul aflat la gruparea Diquigiovanni-Androni i-a învins pe luxemburghezul Andy Schleck şi pe compatriotul său, Damiano Cunego.

Sezonul trecut, Peter Sagan a ratat multe succese în clasice, deoarece a preferat să urmeze roţi în loc să îşi asume responsabilitatea în momentele-cheie. De această dată, lucrurile au stat cu totul altfel, dar slovacul s-a trezit într-o situaţie cu care nu a fost deloc obişnuit: în ultimii kilometri, ciclistul echipei Cannondale a fost nevoit să facă toată munca, să anihileze atacurile şi să conducă urmărirea, iar toate acestea s-au dovedit a fi mult prea mult pentru el. În plus, la sprint a greşit, accelerând prea devreme (poate pentru că a fost prea încrezător, poate pentru că i-a fost frică de Sylvain Chavanel), iar rezultatul a fost doar un loc doi, în condiţiile în care era marele favorit la victorie.

Aşa cum s-a întâmplat în precedentele două ediţii ale Milano-San Remo, Fabian Cancellara a fost din nou unul dintre protagonişti şi a terminat încă o dată pe podium, deosebirea faţă de 2011 şi 2012 fiind că acum nu a mai arătat în niciun moment că poate câştiga. Ce este de menţionat la elveţian e că acesta a schimbat tactica faţă de alte clasice “Monument”, preferând să nu îi mai ducă “în spate” pe adversarii săi, ci să îşi păstreze forţele şi să “joace” mai pragmatic. Totodată, la fel de adevărat e că rutierul lui RadioShack-Leopard a avut şi crampe pe final, care l-au împiedicat să atace atunci când mulţi se aşteptau să facă asta. Una peste alta, Cancellara poate fi mulţumit de rezultat şi mai ales de nivelul său, care mai poate creşte până pe 31 martie, când vor începe lucrurile cu adevărat serioase.

Pentru a doua oară în actuala stagiune, un al treilea ciclist a ieşit învingător din duelul dintre Fabian Cancellara şi Peter Sagan. După Moreno Moser în Strade Bianche, a venit rândul lui Gerald Ciolek în Milano-San Remo să profite de rivalitatea care îşi va pune amprenta asupra clasicelor din această primăvară. Dacă elveţianul nu trebuie să schimbe prea multe în tactica sa, singurul lucru de care are nevoie fiind o echipă, slovacul trebuie să înveţe ceva din “La Classicisima” şi să nu îşi mai facă tactica în funcţie de un singur adversar.

La finalul cursei, Fabian Cancellara a scris pe contul personal de Twitter că toţi cicliştii care au încheiat pot fi consideraţi eroi. Dintre aceştia, exceptându-i pe cei despre care am vorbit mai sus, se mai remarcă Taylor Phinney (fantastic finalul pe care l-a avut americanul, nu mult i-a lipsit să prindă primul grup), Mark Cavendish (britanicul a terminat pe 9 şi are dreptul să se întrebe cum ar fi stat lucrurile dacă ar fi avut doi colegi în ultimii 20 de kilometri), Luca Paolini, Sylvain Chavanel şi Ian Stannard (Sky tocmai a aflat pe cine trebuie să mizeze în clasicele pe pavate).

Ediţia din acest an a Milano-San Remo a fost una dintre cele mai bune clasice din ultimele sezoane. “La Primavera” nu a fost doar o cursă ciclistă, ci şi o luptă cu natură, o luptă a supravieţuirii pentru toţi cei care au decis să meargă mai departe în momentul în care organizatorii au dat semnalul pentru restart. Prin simplul fapt că s-a continuat, în loc să se anuleze cursa, ciclismul a câştigat duminică. Dacă la asta se adaugă şi faptul că numai 65 de rutieri au abandonat (în 2012, în condiţii ideale, 51 de ciclişti s-au retras), Milano-San Remo poate fi considerată o cursă reuşită de către organizatori (în ciuda greşelilor pe care aceştia le-au făcut, deoarece despre ninsoare se ştia de mult timp, iar un traseu alternativ putea fi găsit din timp).

Milano-San Remo 2013

În fiecare sezon, primăvara vine odată cu Milano-San Remo, o cursă pe cât de frumoasă, pe atât de imprevizibilă. Spre deosebire de alte “Monumente”, precum Turul Flandrei sau Paris-Roubaix, unde lupta se dă doar între câţiva oameni, în clasica italiană orice este posibil, iar învingător poate fi un sprinter, un puncheur şi chiar un căţărător. O cursă de anduranţă în epoca romantică a ciclismului, Milano-San Remo a devenit o cursă extrem de complexă în ultimii ani, care este câştigată nu doar cu ajutorul picioarelor, ci şi strategiei şi inteligenţei.

Înfiinţată în 1907, “La Primavera” a oferit câteva pagini de neuitat în istoria ciclismului, printre care abnegaţia arătată de Eugene Christophe în cursa din 1910, afectată de o ninsoare memorabilă, victoria obţinută de Costante Girardengo, în 1918, după o evadare de 200 de kilometri, triumful lui Fausto Coppi, din 1947, atunci când directorul Gazzettei dello Sport, Giuseppe Ambrosini, îi anunţa pe toţi “Arriva Coppi” la ieşirea din tunelul de pe Turchino, coborârea incredibilă a lui Eddy Merckx de pe Poggio, în 1969, când l-a lăsat în urmă şi pe cameramanul Rai, aflat pe motocicletă, sau succesul incredibil obţinut de Oscar Freire în 2004, venit într-un moment în care Erik Zabel începuse să sărbătorească ceea ce credea că este a cincea victorie pe Via Roma.

Traseul

Cea mai lungă cursă de o zi a anului (298 de kilometri) va pleca din faţa catedralei gotice din Milano, va trece apoi prin Valea Po, după care se va îndrepta spre Novi Ligure, acolo unde Fausto Coppi a lucrat ca ajutor de măcelar înainte să îşi înceapă cariera. Prima căţărare de pe traseu e Passo Turchino, care a căpătat un cu totul alt statut după Al Doilea Război Mondial, atunci când Pierre Chany, celebrul ziarist al cotidianului L’Equipe, a văzut în ieşirea din tunel a lui Coppi simbolul perfect pentru a ilustra renaşterea Europei.

Următorul deal este Le Manie, care poate fi folosit de anumite echipe pentru a-i scutura pe sprinteri. Lucrurile serioase vor începe odată cu Cipressa (5,6 kilometri lungime, pantă medie 4,1%), deal ce îi poate inspira pe unii ciclişti să atace. Dacă totuşi se va trece în grup compact acolo, atunci situaţia va exploda pe Poggio (3,7 kilometri lungime, pantă medie 3,7%). Introdusă în 1960, căţărarea din Liguria le oferă terenul ideal pentru a accelera atacanţilor care mai au picioare după 288 de kilometri şi care sunt dispuşi să dea apoi totul pe coborâre.

Duminică, traseul li se va părea tuturor de două ori mai greu, deoarece vremea se anunţă capricioasă, cu ploaie, chiar ninsoare pe unele porţiuni şi temperaturi de până în 10 grade Celsius. Asta îi va măcina şi mai mult pe rutieri, în special pe sprinteri, dar le va da aripi puncheurilor, care vor avea astfel un avantaj în faţa celorlalţi. O Milano-San Remo cu ploaie şi vânt va duce la fragmentarea plutonului, la fel ca în 2011, şi la un învingător solitar sau care va ieşi în faţă dintr-un grup mic.

Favoriţii

Peter Sagan – este considerat de toţi principalul favorit, ceea ce înseamnă că are cel mai mult de pierdut. O adevărată forţă a naturii, slovacul poate să atace pe Poggio, pe coborâre, dar îşi permite şi să aştepte o sosire la sprint dintr-un grup redus, deoarece e cel mai puternic. Problema este că adversarii săi ştiu de ce e în stare şi îl vor pune sub presiune în ultima parte a cursei, o presiune pe care Sagan şi Cannondale s-ar putea să nu o poată gestiona. Întrebarea e cum va reacţiona campionul Slovaciei în cazul unor atacuri date înainte de Poggio? Va răspunde imediat sau va aştepta ca alte echipe să orgaanizeze urmărirea? Toate aceste calcule şi scenarii ar putea reprezenta prea mult pentru tânărul ciclist, care are însă şi un avantaj: Moreno Moser. Italianul poate fi trimis în frunte de pe Cipressa, pentru a-i obliga pe adversari să ducă trena, o situaţie de care Sagan poate profita apoi. Două par a fi situaţiile în care acesta nu poate câştiga: dacă ratează mişcarea decisivă, dacă se ajunge la un sprint masiv pe Lungomare Italo Calvino sau dacă tot plutonul va rula cu scopul de a-l împiedica pe slovac să câştige.

Fabian Cancellara – rezultatele din 2013 şi forma arătată până acum nu îl mai fac pe elveţian un candidat de cinci stele la victorie, ci doar de trei. Spre deosebire de sezonul precedent, rutierul echipei RadioShack-Leopard nu a arătat mare lucru în cursele pregătitoare pentru “La Primavera”, singurul lucru clar fiind că momentan nu ştie cum să scape de Peter Sagan. Pe de altă parte, Cancellara a învăţat din întâmplările anterioare şi este decis ca acum să nu mai ducă pe nimeni la sosire, cu atât mai puţin pe slovac. În aceste condiţii, ce variante ar avea campionul din 2008? Fie un atac dat înainte de finalul lui Poggio şi o coborâre nebună, fie să aştepte ultimii kilometri, ca acum cinci ani, şi să plece de lângă adversarii care se supraveghează. Teoretic, Fabian Cancellara ar mai putea încerca ceva, o accelerare pe porţiunea de plat dintre Cipressa şi Poggio, dar acest pariu s-ar putea dovedi riscant, mai ales dacă nu va avea un coechipier în faţă, care să îl ajute pe ultima căţărare a zilei.

Vincenzo Nibali – “Rechinul” este într-o formă foarte bună, mult peste cea arătată în 2012, iar succesul din Tirreno-Adriatico l-a făcut şi mai încrezător în forţele sale. Duminică, el va încerca să devină primul câştigător de Mare Tur din ultimii 21 de ani care se impune în cea mai lungă clasică din calendar, iar acest succes ar putea veni după un atac dat devreme, pe Cipressa, care ar trebui apoi dublat de asumarea unor riscuri, atât de coborârea de acolo, cât şi pe cea de pe Poggio. Cert este că italianul e obligat să rişte, deoarece nu îşi permite să ajungă cu nimeni la sprint, pentru că asta ar însemna să piardă fără drept de apel.

Filippo Pozzato – este ultimul reprezentant al gazdelor care a câştigat Milano-San Remo, în 2006. De atunci, Pozzato “a vânat” mereu un al doilea succes, iar 2013 ar putea fi anul în care îşi va îndeplini acest obiectiv. Spre deosebire de alte sezoane, rutierul lui Lampre a fost ferit de accidentări, de ghinioane şi a arătat o determinare fantastică la antrenamente, conştient că şansele sale de a mai cuceri un “Monument” vor dispărea pe măsură ce vor trece anii. Cum Sagan reprezintă ameninţarea principală pentru toţi ceilalţi candidaţi la victorie, Pozzato ar putea încerca un atac pe final, urmat de o alianţă cu alţi ciclişti. Scenariul ideal pentru el ar fi să ajungă la sosire cu un grup redus, din care să lipsească sprinterii puri ai plutonului.

Edvald Boasson Hagen – 25 este cel mai bun loc ocupat de tânăruş norvegian în participările anterioare din Milano-San Remo, dar asta nu îl descurajează. Unul dintre cei mai talentaţi rutieri, acesta a avut mereu probleme în cursele de o zi care au depăşit 200 de kilometri, însă e de la Valkenburg, acolo unde scandinavul a terminat pe locul secund. Boasson Hagen va fi liderul lui Sky duminică şi va trebui să demonstreze că echipa britanică nu a greşit atunci când a hotărât să îşi trimită toţi cicliştii de clasice într-un cantonament în Tenerife, în locul pregătirii tradiţionale, care includea o participare în Paris-Nisa sau Tirreno-Adriatico.

Matthew Goss – intrat într-un con de umbră începând cu primăvara lui 2012, ciclistul de la Antipozi a revenit în prim-plan atunci când trebuia, cu câteva săptămâni înainte de Milano-San Remo. Câştigător al unei etape în Tirreno-Adriatico, Goss are un mare avantaj în faţa celorlalţi sprinteri: poate trece fără mari probleme peste Cipressa şi Poggio, păstrându-şi energia pentru sprint, aşa cum s-a întâmplat în 2011, când a devenit primul australian din istorie triumfător în “La Primavera”. În mod normal, ar trebui să fie liderul lui Orica-GreenEdge, mai ales că Simon Gerrans, deţinătorul trofeului, nu a arătat nimic special în această stagiune.

Philippe Gilbert – purtătorul tricoului curcubeu nu a impresionat niciodată în clasica din Italia, obiectivul său fiind să pregătească aici cursele din Ardeni. În teorie, nici acum nu va fi un factor, dar tot va trebui luat în seamă de oponenţii săi, deoarece este oricând capabil să scoată câteva surprize din joben. Totuşi, logica spune că belgianul se va pune mai mult în slujba echipei şi nu va risca o accidentare care să îl trimită pe tuşă în aprilie.

Sylvain Chavanel – ciclistul din Hexagon face parte din a doua categorie a favoriţilor, însă asta nu înseamnă nimic, deoarece orice se poate întâmpla în Milano-San Remo. Un excelent coborâtor, francezul mai are un atu pe care se poate baza pe final, sprintul foarte bun, pe care l-a arătat şi în Paris-Nisa, unde l-a învins pe Philippe Gilbert. În plus, se află deja la un nivel foarte ridicat, care îi permite să emită pretenţii la rolul de lider al lui Omega Pharma-Quick Step, mai ales dacă Mark Cavendish va avea probleme pe căţărările de pe traseu, la fel ca în 2012.

Sprinterii – după mulţi ani în care rutierii rapizi au contat, situaţia s-a schimbat, iar ciclişti ca Mark Cavendish, André Greipel sau Gerald Ciolek nu par a avea şanse să facă ceva, atât din cauza condiţiilor meteo, cât şi a echipelor adverse foarte puternice, care mai mult ca sigur vor încerca să scape de ei încă de pe Cipressa. Locul cinci anul trecut, John Degenkolb pare ieşit din formă, urmare şi a unor probleme musculare, în timp ce Tyler Farrar pare că nu se mai regăseşte după excelentul sezon 2011, fiind mai mereu sub nivelul cerut pentru clasicele de primăvară.

Surprizele – sunt câţiva ciclişti care ar putea da peste cap pronosticurile, ajutaţi de vreme, dar şi de faptul că favoriţii se vor supraveghea în permanenţă. Cele mai importante nume ar fi Thor Hushovd, Greg Van Avermaet, Geraint Thomas, Jurgen Roelandts, Mauro Santambrogio, Francesco Reda şi Moreno Moser.

Grande Moreno!

A fost nevoie de şase ani şi de un tânăr italian care în trecut a declarat că este plictisit de ciclism pentru ca gazdele să celebreze un succes al unui favorit în Strade Bianche, o cursă care se bucură de o popularitate imensă, din acest punct de vedere fiind pe acelaşi palier cu Turul Flandrei sau Paris-Roubaix. Sâmbătă după-amiază, Moreno Moser le-a arătat fanilor mai tineri ai ciclismului o mostră din stilul, forţa şi determinarea mult mai celebrului său unchi, Francesco Moser, câştigând de o manieră entuziasmantă Strade Bianche, după un atac de toată frumuseţea.

Cannondale nu este o echipă foarte puternică, însă se bazează pe un duo redutabil, format din Peter Sagan şi Moreno Moser, doi ciclişti care le dau mari bătăi de cap adversarilor. Într-o mişcare care a semănat cu cea a lui Stijn Devolder, pe vremea când acesta a câştigat Turul Flandrei, rutierul peninsular a plecat dintr-un pluton ce urmărea cu atenţie duelul surd dintre Fabian Cancellara şi Sagan, i-a prins pe toţi cei aflaţi în faţa sa şi a ajuns singur în superba Piazza del Campo, însoţit doar de razele soarelui care a vegheat în permanenţă asupra Toscanei.

Moreno Moser este deja unul dintre numele importante ale plutonului, o sursă de spectacol pentru fani şi de victorii pentru echipa sa. Deşi nu are nici măcar un sezon şi jumătate la profesionişti, rutierul originar din Trentino e respectat de ceilalţi ciclişti şi face figură de favorit pentru Liège–Bastogne–Liège, acolo unde un italian nu s-a mai impus de şase ani. Moreno La doar 22 de ani, Moser este noul Moser!

Sagan – Cancellara, duelul primăverii; sau nu?

Toată lumea era curioasă cum va decurge rivalitatea dintre cei doi, iar rezultatul s-a ridicat doar într-o oarecare măsură la nivelul aşteptărilor. Rutierul echipei Cannondale a terminat pe locul secund, în timp ce elveţianul a venit pe patru, diferenţa fiind făcută doar de viteza superioară a slovacului la sprint. Care ar fi concluziile care pot fi trase după prima confruntare adevărată a sezonului dintre Peter Sagan şi Fabian Cancellara?

– Ciclistul echipei RadioShack-Leopard trebuie să schimbe neapărat ceva pentru a avea din nou şanse la victorie într-o clasică “Monument”. De la succesele sale din 2010, toţi i-au învăţat stilul şi nu mai au frică de el, fiind conştienţi că tot ce trebuie să facă este să rămână în roata lui, fără să depună nici cel mai mic efort la trenă.

– Pentru clasicele din această primăvară, Cancellara are nevoie şi de o echipă foarte puternică. Pe hârtie, RadioShack-Leopard arată foarte bine, cu Stijn Devolder, Tony Gallopin, Gregory Rast, Yaroslav Popovich, Hayden Roulston, Giacomo Nizzolo şi Danilo Hondo, însă trebuie şi ca această structură să funcţioneze la cel mai ridicat nivel, cu o strategie pe măsură. Tocmai de aceea, nu ar fi de mirare să vedem în Milano-San Remo şi Turul Flandrei o acţiune similară cu cea care i-a adus lui Cannondale victoria în Strade Bianche.

– Spre deosebire de anii precedenţi, Cancellara pare că a învăţat ceva, deşi nu arată în totalitate convins de acest lucru, şi anume, că nu trebuie să îi mai ducă pe toţi în spatele său. În ultimii kilometri din Strade Bianche, elveţianul nu a mai fost dispus să facă daruri, o situaţie care s-ar mai putea repeta în viitor, în funcţie de cum va decurge cursa şi de reacţiile adversarilor. Fabian Cancellara, varianta 2013, este mult mai pragmatic; rămâne de văzut dacă şi mai eficient.

– Lucrurile nu stau prea bine nici pentru Peter Sagan, aflat într-o situaţie identică. Aşa cum era de aşteptat, nimeni nu a dorit să îl ajute pe slovacul în vârstă de 23 de ani, în condiţiile în care acesta i-ar fi învins pe toţi la un eventual sprint în Siena. În plus, lui Sagan s-ar putea să îi fie greu să îşi găsească şi pe viitor rutieri care să îl ajute, în condiţiile în care Cannondale nu îi va fi de foarte mare folos în clasicele “Monument”.

– Mai mult decât Omloop Het Nieuwsblad, Strade Bianche a devenit o excelentă avancronică a curselor de o zi din primăvară, iar dacă ne luăm după ce s-a întâmplat sâmbătă, sunt tentat să spun că Sagan nu va câştiga o clasică majoră în 2013. Şi aceasta, deoarece aproape tot plutonul va fi cu ochii pe el, urmând să fie marcat în permanenţă, până când va ajunge în criză de idei. De asemenea, slovacul nici nu are capacitatea lui Cancellara de a pleca brusc şi de a-i distanţa pe adversarii săi, acţiunile sale bazându-se mai mult pe accelerări fulgerătoare de scurtă durată. Cea mai mare oportunitate de a obţine o victorie va fi în Milano-San Remo, unde Sagan are nevoie să se ajungă în grup compact pe Poggio şi să spere că va avea picioare puternice, care să îi permită să atace pe finalul căţărării şi să se lanseze apoi într-o coborâre nebunească (totuşi, cam multe variabile).

– Rivalitatea dintre Fabian Cancellara şi Peter Sagan devine una dintre cele mai atractive din pluton, ambii ciclişti respectându-se şi fiind conştienţi în permanenţă de calităţile adversarului. Totuşi, la fel de mari şanse sunt ca lupta dintre cei doi să nu se ridice la nivelul aşteptărilor, deoarece pe măsură ce vor veni clasicele “Monument”, dorinţa celor doi de a face spectacol şi a risca se va diminua şi chiar va dispărea, urmând ca la suprafaţă să iasă prudenţa şi instinctul de conservare.

– Oricâte calcule am face şi oricâte ipoteze am lansa după Strade Bianche, nu trebuie să uităm un lucru: Sky şi Omega Pharma-Quick Step, două dintre cele mai puternice echipe pentru clasice, nu au fost prezente în cursa din Italia. Atunci când acestea se vor prezenta la startul marilor clasice, datele problemei vor fi cu totul altele.

Week-end italian

Începutul primăverii aduce două curse foarte aşteptate, Strade Bianche şi Roma Maxima. Deşi nu se află în World Tour, acestea atrag la start mulţi ciclişti importanţi, veniţi să îşi testeze forma înainte de Tirreno-Adriatico, care va debuta săptămâna viitoare. La rândul său, “Cursa celor Două Mări” va reprezenta o ocazie pentru oamenii de clasice de a ajunge la nivelul dorit pentru Milano-San Remo, Turul Flandrei sau Paris-Roubaix (mai multe despre asta, în avancronica pentru Tirreno-Adriatico).

Înfiinţată în 2007, Strade Bianche a devenit rapid una dintre cursele favorite ale fanilor, dar şi ale rutierilor, datorită peisajelor superbe şi traseului inedit, ce îi poartă pe ciclişti prin Toscana şi pe celebrele “drumuri albe”, care au fost folosite pentru prima oară în Turul Italiei, în urmă cu aproximativ şase decenii. Dornici să îi confere cursei o aură de clasică, organizatorii au luat decizia ca rutierii care se vor impune de trei ori în Montepaschi să aibă onoarea de a-şi da numele uneia dintre porţiunile de “strade bianche” (ce însumează aproape 60 de kilometri). În 2013, singurul care poate face “tripla” este Fabian Cancellara, deoarece doar elveţianul s-a impus până acum de două ori.

Momentan, este dificil de spus ce va face rutierul lui RadioShack-Leopard, deoarece încă nu se ştie nivelul la care se află, însă un lucru e cert: va fi cel mai supravegheat ciclist. Şi aceasta, deoarece fiind dublu câştigător aici, toţi se vor raporta la el şi la acţiunile sale. Alt nume de urmărit va fi Peter Sagan, datorită trecutului său din mountain bike, dar şi a formei excelente din acest debut de sezon. De altfel, slovacul este considerat de mulţi principalul favorit, în ciuda faptului că nu a mai concurat decât o dată pe “drumurile albe” Toscanei şi a revenit recent după o bronşită. Teoretic, Cannondale poate miza şi pe colegul acestuia, Moreno Moser, însă nu trebuie uitat că italianul în vârstă de 22 de ani are doar o zi de curse în picioare.

Pe de altă parte, ştiind cu toţii calităţile lui Sagan, s-ar putea ca acesta să nu fie ajutat de nimeni în cazul unui atac al lui Fabian Cancellara, deoarece rutierii nu vor risca să îl ducă pe ciclistul lui Cannondale la final, unde s-ar impune fără probleme. Un precedent există, etapa a 14-a a Turului Franţei din 2012, când Luis Leon Sanchez a câştigat la Foix, după un atac dat dintr-un grup în care se afla şi campionul Slovaciei, fără ca ceilalţi rutieri să reacţioneze.

Datorită traseului, cât şi faptului că încă ne aflăm la început de sezon, lupta pentru victorie se anunţă deschisă. Pe lângă cicliştii de mai sus, nu ar trebui să ne mire dacă Enrico Gasparotto, Oscar Gatto, Tom-Jelte Slagter, Francesco Reda, Greg Van Avermaet, Cadel Evans sau chiar Alejandro Valverde vor avea un cuvânt de spus pe dealurile din Toscana. Pe de altă parte, nici nu contează cine se va impune, de fapt, îndrăznesc să spun că nici nu contează cine participă, deoarece Strade Bianche are o proprietate incredibilă, aceea de a fi spectaculoasă în sine, indiferent de moment sau de condiţii, fiind genul de cursă care dictează cum merg lucrurile, spre deosebire de alte curse, în care rutierii sunt cei care dau tonul.

“Cetatea Eternă” revine în prim-plan

O zi mai târziu, pe 3 martie, va avea loc Roma Maxima, noua denumire a Giro del Lazio. Una dintre cursele de o zi de referinţă în urmă cu câteva decenii, aceasta a fost “reînviată” de RCS Sport, cu un traseu spectaculos şi un finiş pe măsură, în apropierea Colosseumului. Printre favoriţii la victorie, se află Carlos Betancur, Damiano Cunego, Alejandro Valverde, Fabio Duarte, Francesco Reda, Fredrik Kessiakoff, Oscar Gatto sau Eros Capecchi.

Cum despre profilul de aici am vorbit cu altă ocazie, cred că mai nimerit ar fi să postez clipul realizat de RCS Sport pentru a promova Roma Maxima, care arată încă o dată, dacă mai era nevoie, de ce italienii sunt numărul unu la acest capitol. Poţi să le dai pe mână şi o cursă de 100 de kilometri care se desfăşoară în pustiu, tot ar face în aşa fel încât să o prezinte ca pe o clasică şi să capteze atenţia tuturor.

De ce a fost anulată Kuurne-Bruxelles-Kuurne?

Cel mai bun răspuns a fost oferit de Patrick Lefevere, managerul echipei Omega Pharma-Quick Step, pe contul său de Twitter: o vreme perfectă pentru schi fond.

Sezonul de clasice a debutat fără “artificii”

Din start, trebuie spus că ediţia cu numărul 68 a Omloop Het Nieuwsblad nu a fost una dintre cele mai reuşite, poate şi pentru că aşteptările au fost prea mari, iar favoriţii la victorie au lăsat impresia că nu sunt dispuşi să îşi scoată la vedere arsenalul atât de devreme. Tocmai de aceea, clasica din Belgia a avut drept actori principali mai mulţi rutieri obişnuiţi să stea de obicei în plan secund, iar unul dintre aceştia a fost Luca Paolini, care a obţinut cel mai important succes al carierei, fiind răsplătit astfel pentru curajul arătat cu ceva mai mult de 20 de kilometri înainte de sosire, când a fost singurul care l-a urmat pe Stijn Vandenbergh.

La 36 de ani şi o lună, Paolini a devenit al doilea cel mai vârstnic câştigător din istoria Omloop Het, fiind devansat doar de legendarul Johan Museeuw, care avea 36 de ani şi patru luni la ultimul său triumf aici, în 2003. Victoria de sâmbătă a venit cum nu se putea mai bine pentru ciclistul Katushei, care nu mai terminase pe cea mai înaltă treaptă a podiumului de trei ani şi şase luni, precedentul său succes fiind consemnat în Coppa Bernocchi din 2009.

Fiind prima clasică a sezonului, este greu de tras concluzii după Omloop Het Nieuwsblad, singurul lucru clar fiind că primăvara aceasta sunt şanse să vedem multe surprize în cursele de o zi. Care ar fi cauzele? Teama echipelor favoriţilor de a-şi asuma responsabilitatea şi lipsa de comunicare între acestea, factori din ce în ce mai prezenţi în ciclismul din zilele noastre, când totul este mai calculat.

Ce ar mai fi de spus? Un singur lucru: să vină Kuurne-Bruxelles-Kuurne, o cursă care, date fiind condiţiile meteo anunţate, poate salva spectacolul în acest week-end.

Favoriţii pentru Omloop Het Nieuwsblad

Turul Down Under, Turul Omanului sau Turul Mediteranean sunt doar câteva dintre cursele programate în prima parte a anului (ianuarie – februarie), dar pentru mulţi, anul în ciclism debutează odată cu Omloop Het Nieuwsblad, prima clasică importantă din calendar. Înfiinţată în 1945, la dorinţa ziarului Het Volk, ce se afla în concurenţă cu Het Nieuwsblad (ziar ce organiza Turul Flandrei), cursa din Belgia atrage la start în fiecare an mulţi ciclişti importanţi, care oferă un spectacol total, rare fiind ocaziile când Omloop Het nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor.

De-a lungul timpului, cele mai multe victorii au fost obţinute de Belgia, o statistică logică, nu doar datorită faptului că rutierii de acolo cunoşteau perfect traseul, dar şi pentru că cicliştii din alte ţări s-au concentrat multă vreme pe cursele de pe teren propriu şi rar au călătorit în afara graniţelor. Pe lista câştigătorilor se află nume mari, ca Roger De Vlaeminck, Eddy Merckx, Freddy Maertens, Franco Ballerini, Johan Museeuw sau Peter Van Petegem. Mai recent, în Omloop Het Nieuwsblad s-au impus Thor Hushovd, Filippo Pozzato, Juan Antonio Flecha şi Sep Vanmarcke, cu toţii aflaţi la start şi acum. Cine are şanse să câştige anul acesta?

Filippo Pozzato – italianul a avut un start excelent de sezon, fiind pentru prima dată după şase ani când a obţinut o victorie în luna februarie. Succesul din Trofeo Laigueglia a arătat un Pozzato determinat, ambiţios şi dornic să facă din 2013 stagiunea în care va obţine primul triumf al carierei într-o mare clasică pe pavate. Aflat într-o formă excelentă şi decis să îşi asume riscuri, nu doar să urmeze roţi, Pozzato are un singur dezavantaj, echipa slabă, fără experienţă pentru astfel de curse.

Jurgen Roelandts – în vârstă de 27 de ani, ciclistul lui Lotto-Belisol s-a transformat frumos de-a lungul ultimelor sezoane, ajungând principalul om de clasice al grupării belgiene, după ce multă vreme a fost doar o piesă în “trenuleţul” lui André Greipel. Autor al unui Tur Mediteranean foarte bun, în care a dat dovadă de versatilitate şi de multă inteligenţă, Roelandts este în continuare subestimat de mulţi, iar asta îl va ajuta, mai ales că nici nu trebuie să atace, ci doar să stea alături de ceilalţi şi să sprinteze la final. Belgianul poate face un pas uriaş în carieră sâmbătă, un pas care l-ar putea propulsa pe lista principalilor favoriţi pentru Milano-San Remo, o altă clasică ce i se potriveşte de minune.

Lars Boom – deşi Blanco îl are şi pe Sep Vanmarcke, învingătorul din 2012, echipa olandeză dă senzaţia că îl va susţine pe Lars Boom, care pare să fi ajuns la maturitatea necesară pentru a fi considerat unul dintre oamenii de luat în seamă în clasicele pe pavate. Ajutat de trecutul din ciclo-cross, dar şi de faptul că adversarii ar putea sta cu ochii pe Vanmarcke, Boom are forţa de a se desprinde pe una dintre cele 12 căţărări de pe traseu şi de a pleca de unul singur spre linia de sosire din Gent.

Juan Antonio Flecha – spre deosebire de cei enumeraţi mai sus, spaniolul nu a ieşit deloc în evidenţă sezonul acesta, însă are o mare calitate: mereu ajunge în cea mai bună formă la startul lui Omloop Het, una dintre cursele sale favorite. Drept dovadă stau victoria din 2010 şi alte patru podiumuri pe care s-a clasat din 2007 încoace. Singurul minus al lui Flecha îl reprezintă sprintul, capitol la care este întrecut de aproape toţi adversarii.

Niki Terpstra – în condiţiile în care Tom Boonen încă nu e perfect recuperat după infecţia avută la cot (cum ar fi ca belgianul să se impună în anul în care nimeni nu se aşteaptă să facă asta?), Terpstra va fi liderul lui Omega Pharma-Quick Step pentru clasica din Belgia. În vârstă de 28 de ani, batavul a arătat de ce este în stare în ediţia din 2012 a Dwars door Vlaanderen, o acţiune similară cu cea de atunci, lansată pe Molenberg sau poate Lange Munte, având toate şansele să se încheie cu un succes.

Sky – atât de bine arată gruparea britanică, încât e dificil de spus cine va fi liderul ei pentru Omloop Het. Logica spune că Bernhard Eisel, aflat într-o dispoziţie excelentă încă din timpul Turului Qatarului, ar trebui să fie susţinut de colegii de la Sky, însă Geraint Thomas şi Edvald Boasson Hagen pot oricând să îi ia locul austriacului, în funcţie de cum va decurge cursa. Totuşi, există un semn de întrebare cu privire la forma norvegianului, vice-campion mondial la Valkenburg, care a lăsat impresia că a început sezonul mult sub nivelul din precedentele stagiuni. Formaţia britanică va trebui urmărită şi pentru un alt motiv: Omloop Het va fi primul test pentru Rod Ellingworth şi Tim Kerrison, care şi-au luat angajamentul ca în 2013 să o transforme pe Sky într-o echipă invincibilă în cursele de o zi.

Greg Van Avermaet – belgianul aşteaptă din 2011 un nou succes într-o clasică, iar Omloop Het Nieuwsblad ar putea fi oportunitatea mult visată. Cu o echipă solidă alături de el, dar şi o atitudine mereu înclinată spre atac, Van Avermaet nu va trebui scăpat din ochi de către ceilalţi favoriţi. Alături de belgian, BMC îi va mai avea în cursă pe Taylor Phinney şi Thor Hushovd, însă niciunul dintre aceştia nu pare capabil să facă parte din selecţia finală: primul are câteva kilograme în plus, care îl dezavantajează clar pe dealuri, în timp ce norvegianul, chiar dacă s-a impus într-o etapă din Tour du Haut-Var, încă se află în căutarea formei din urmă cu câteva sezoane.

Alţi rutieri de urmărit: Heinrich Haussler (Omloop Het poate marca revenirea australianului în cursele de o zi), John Degenkolb (traseul i se potriveşte germanului, dar nivelul său în acest început de sezon nu este cel dorit), Sebastian Langeveld (e câştigătorul din 2011, însă de atunci nu a mai arătat nimic în clasicele pe pavate) şi Oscar Gatto (odată cu plecarea lui Filippo Pozzato, va avea mână liberă la Vini Fantini). De ce nu şi Vanmarcke? În primul rând, Boom este într-o formă mult mai bună decât el; în al doilea rând, deoarece nimeni nu a mai câştigat Omloop Het de două ori la rând de 15 ani. Un motiv în plus pentru a avea o cursă şi mai imprevizibilă sâmbătă.

Trei zile până la Omloop Het Nieuwsblad

Tom Boonen, Sep Vanmarcke, Taylor Phinney, Juan Antonio Flecha, Lars Boom, Thor Hushovd, Filippo Pozzato, Edvald Boasson Hagen, Bernhard Eisel, John Degenkolb şi Heinrich Haussler sunt doar câţiva dintre rutierii care şi-au dat întâlnire pentru prima clasică a sezonului. Până la startul din Gent, o aducere aminte a ceea ce s-a întâmplat în 2012.

Roma Maxima

Cu un nou nume, care trimite cu gândul la celebrul film “Gladiatorul”, Giro del Lazio revine în ciclism după cinci ani, pauză luată forţat, din cauza crizei financiare. Roma Maxima, aşa cum se va numi cursa de o zi de acum înainte, propune un traseu spectaculos, prin care organizatorii vor promova o altă regiune superbă a Italiei, aşa cum se întâmplă de câţiva ani cu Montepaschi Strade Bianche. Mai mult, odată cu apariţia în calendar a Romei Maxima, RCS Sport pune la dispoziţia rutierilor un week-end prin care anunţă startul marilor clasice de primăvară, similar într-o oarecare măsură cu combinaţia Omloop Het Nieuwsblad – Kuurne-Bruxelles-Kuurne, care dă oficial startul curselor de o zi în fiecare sezon.

Roma Maxima va consta într-o buclă în lungime de 180 de kilometri, startul şi finalul fiind programate în faţa Forului Roman. Imediat după ce va pleca, plutonul va intra pe celebrul Drum Appian, construit în urmă cu mai mult de 2300 de ani. Aici, rutierii vor da peste o secţiune de piatră cubică asemănătoare cu cele din Paris-Roubaix: un drum îngust, cu pietre mari şi neregulate, care pot duce la eliminarea unor ciclişti din cursă, fiind nevoie de o simplă clipă de neatenţie pentru a se ajunge la aşa ceva.

Apoi, aşa cum se vede şi pe profilul de mai sus, vor fi parcurse trei căţărări: Rocca Massima (8,2 kilometri, pantă medie 5,4%), Rocca Priora (13,5 kilometri lungime, pantă medie 4,9%) şi Campi di Annibale (cunoscută şi ca Rocca di Papa, aceasta are 6,4 kilometri lungime şi pantă medie 6%). După cele trei ascensiuni, va urma o lungă coborâre, care va duce plutonul pe lângă Castel Gandolfo, reşedinţa de vară a Papilor, acolo unde, în 1948, Papa Pius al Xll-lea a aprins candela pe care Gino Bartali şi Fausto Coppi, alături de alţi ciclişti, au dus-o la Madonna del Ghisallo.

Finalul va coincide cu o porţiune a traseului folosit pentru contratimpul individual din Giro 2009, câştigat de lituanianul Ignatas Konovalovas. Asta înseamnă că rutierii vor trece pe lângă Colosseum şi peste o altă porţiune de piatră cubică (în lungime de 1,6 kilometri), nu la fel de dificilă precum Drumul Appian, dar care poate crea probleme, în cazul în care va ploua. Pe 3 martie vom afla dacă Roma Maxima va avea succesul lui Montepaschi Strade Bianche, însă logica spune că organizatorii nu au cum să greşească, în condiţiile în care cele două curse, urmate de Tirreno-Adriatico, reprezintă pregătirea ideală pentru Milano-San Remo, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix.