Cafe Roubaix

Turul Lombardiei 1956: Coppi, învins de “La Dama Bianca”

În 1956, cariera lui Fausto Coppi se apropia de final. Atacurile memorabile, precum cel din Il Giro 1949, erau doar o amintire, iar victoriile nu mai veneau ca în anii anteriori. Singurul rezultat important din ultimul sezon şi jumătate era un loc doi ocupat în Il Giro din urmă cu un an. De altfel, faptul că a ratat victoria atunci pentru doar 13 secunde a contribuit şi mai mult la adâncirea stării de depresie în care se afla Coppi, stare ce începuse în 1951, odată cu decesul fratelui său mai mic, Serse, în Turul Piemontului.

Cu toate acestea, Fausto Coppi nu avea de gând să se dea bătut, iar în 1956 a încercat să câştige pentru a şasea oară una dintre cele mai dragi curse, Turul Lombardiei. Înfiinţată în 1905, clasica italiană se confunda cu “Il Campionissimo”, care o dominase autoritar între 1946 şi 1954, când doar de două ori nu încheiase pe podium. Acum, acesta mai dorea să le ofere încă un motiv de bucurie zecilor mii de fani veniţi să îl vadă într-o zi mohorâtă de toamnă.

La acea vreme, Turul Lombardiei pleca şi se încheia în Milano, după o buclă în lungime de 240 de kilometri. Ediţia cu numărul 50 a avut la start 135 de rutieri; în afară de Coppi, cei mai importanţi ciclişti veniţi cu gândul la victorie au fost André Darrigade, Louison Bobet, Fiorenzo Magni şi Pasquale Fornara, Rik Van Looy şi Rik Van Steenbergen, campionul lumii. Pe scurt, o distribuţie de excepţie, care garanta spectacolul.

“La Dama Bianca”

În 1948, când participa în Tre Valli Varesine, Fausto Coppi a întâlnit-o pe Giulia Occhini, care îl însoţise la cursă pe soţul său, Enrico Locatelli, căpitan în armată şi un împătimit al ciclismului. A fost nevoie de un schimb de priviri şi de câteva cuvinte pentru ca Occhini şi Coppi să se îndrăgostească şi să pornească o aventură care a făcut toată Italia să vuiască. Timp de şase ani, nimeni nu a ştiut despre relaţia dintre cei doi, până când un ziarist al cotidianului La Stampa a văzut-o pe Giulia Occhini când îl îmbrăţişa pe “Il Campionissimo” după o cursă din Elveţia.

Jurnalistul respectiv a făcut o poză şi a publicat-o peste câteva zile, cu titlul “femeia în alb a lui Fausto Coppi”. Imediat s-a aflat că este vorba despre Giulia Occhini, iar scandalul declanşat a fost unul imens, Italia fiind cunoscută drept o ţară conservatoare, care ţinea la tradiţii şi la instituţia familiei. Coppi şi “la dama bianca” au început să fie urmăriţi de jurnalişti, prigoniţi de oameni şi cercetaţi chiar de poliţie, pentru a vedea dacă împart acelaşi pat.

În mai multe curse la care a participat, rutierul peninsular nu s-a mai ales cu ovaţii, aşa cum se întâmplase în întreaga lui carieră, ci cu huiduieli şi lovituri peste spate. Până şi Papa Pius al Xll-lea s-a implicat în această problemă ce devenise de interes naţional şi i-a cerut lui Coppi să se întoarcă la soţia lui, Bruna Ciampolini, însă acesta a refuzat.

Cea mai tristă zi a carierei

Înapoi la Turul Lombardiei din 1956. Pe Madonna del Ghisallo, simbolul cursei, Fausto Coppi a atacat încă o dată, aşa cum o mai făcuse în urmă cu câţiva ani, când avea întreaga lume a ciclismului la picioare. Singurul care a putut răspunde la acea accelerare fantastică a fost Diego Ronchini, însă la un finiş în doi, cvintuplul câştigător al “Clasicei Frunzelor Moarte” nu ar fi avut nicio problemă în a-l devansa pe fostul său coleg de la Bianchi. Nu a fost cazul, deoarece cursa a cunoscut un cu totul alt scenariu.

În una dintre maşinile ce făceau parte din caravană se afla şi Giulia Occhini. În momentul în care aceasta a ajuns lângă primul grup urmăritor, l-a căutat cu privirea pe Fiorenzo Magni, cel care l-a învins pe Coppi în Il Giro din urmă cu un an, şi i-a spus: “Fiorenzo, Fausto al meu ţi-a făcut-o de data asta”. Apoi, a avut grijă să cimenteze afirmaţia cu un gest obscen, ce a declanşat furia lui Magni. Acesta a trecut imediat în fruntea grupului şi a tras ca un nebun, fără să cunoască clipă de odihnă, fără să se mai gândească la el. Obiectivul ciclistul originar din Toscana era unul singur: să îl prindă pe marele său rival.

Acest lucru s-a întâmplat pe final, chiar când Coppi şi Ronchini intrau în Milano. Grupul lui Fiorenzo Magni a încercat să îl distanţeze pe compatriotul său, dar nu a reuşit asta, astfel că victoria urma să fie decisă la un sprint de gală, pe velodromul din capitala Lombardiei. Arena din Milano era cunoscută la perfecţie de Fausto Coppi, care câştigase acolo de cinci ori clasica Peninsulară, iar în 1942 stabilise recordul orei.

Cu 500 de metri înainte de sosire, Coppi a declanşat sprintul, încercând să îi surprindă pe adversarii lui, şi ar fi obţinut victoria, dacă în acel grup nu s-ar fi aflat şi André Darrigade. Francezul rula pentru Bianchi, echipă care l-a adus la recomandarea lui Coppi, pentru ca la finalul lui 1955 să renunţe la simbolul său, motivând că acesta e prea bătrân şi nu mai poate obţine rezultate mari. Darrigade i-a luat urma italianului şi l-a depăşit în ultima clipă, pentru o diferenţă de nici măcar o lungime de roată.

Un oftat prelung s-a auzit pe velodromul Vigorelli din Milano în clipa în care spectatorii şi-au dat seama că favoritul lor a pierdut. În acele minute, şi-au amintit de iubirea ce i-o purtau lui Coppi şi au lăsat în urmă ceea ce se întâmplase în ultimii doi ani. “Coppi, Coppi, Coppi” a fost scandarea care a cutremurat centrul oraşului pe 21 octombrie 1956, iar afecţiunea arătată de fani l-a mişcat profund pe Fausto Coppi, care a părăsit în lacrimi velodromul. Deşi a mai continuat apoi alte câteva sezoane, aceea a fost adevărata retragere a lui “Il Campionissimo”.