Cafe Roubaix

Paris-Roubaix 1990: Planckaert sau Bauer?

Aceasta a fost întrebarea pe care şi-au pus-o cei doi rutieri, spectatorii prezenţi pe velodromul din Roubaix şi oficialii cursei la finalul ediţiei din urmă cu 23 de ani, care a intrat pentru totdeauna în legendă datorită deznodământului său. Însă până la acesta, cum s-a ajuns acolo?

Pe 8 aprilie 1990, 186 de ciclişti s-au prezentat în Compiègne, pentru a lua startul în Paris-Roubaix. Printre aceştia, şi Jean-Marie Wampers, surprinzătorul câştigător din 1989, care spera să reediteze acel succes, în ciuda faptului că acum urma să fie mult mai atent supravegheat de către ceilalţi concurenţi şi nici nu se bucura de statutul de lider al echipei pentru care rula, Panasonic. Imediat cum s-a plecat în cursă, Stefan Joho, Peter Pieters şi Rob Kleinsman au evadat şi s-au distanţat la un sfert de oră de pluton, înainte de a ajunge pe primul tronson de pavate. Conştienţi că avansul acestora era prea mare, rutierii din caravană au reacţionat, imediat formându-se un grup de 21 de oameni, între care Eddy Planckaert şi alţi patru colegi de la Panasonic.

La intrarea în celebra Pădure Arenberg, Eddy Planckaert a atacat şi a plecat după cicliştii aflaţi în frunte, în ciuda indicaţiilor primite de la directorul său sportiv, Peter Post, învingătorul din 1964, care i-a transmis să nu rişte cu aproape o sută de kilometri rămăşi până la sosirea din Roubaix. Deşi belgianul în vârstă de 31 de ani şi-a construit imediat un avans de un minut, nu a putut ţine de acesta, astfel încât alături de el au venit Martial Gayant şi Kurt Van Keirsbulck, în timp ce urmărirea era condusă de Laurent Fignon, care căuta al doilea succes stagional, după cel din Criteriul Internaţional.

Profitând de munca lui Fignon, Steve Bauer şi Edwig van Hooydonck, câştigătorul Turului Flandrei din 1989, au atacat şi au prins grupul lui Planckaert, înainte de sectorul Camphin-en Pévèle. Acolo, Bauer a accelerat cu gândul de a-i desprinde pe adversari şi a reuşit asta până la un anumit punct, doar cei doi belgieni – Van Hooydonck şi Planckaert – rămânând lângă el. Avantajul canadianului era că nu se punea problema unei alianţe între adversarii săi, deoarece aceştia reprezentau echipele conduse de Jan Raas, respectiv Peter Post, care se aflau într-o rivalitate acerbă.

Lucrurile s-au complicat pentru cei trei chiar înainte să intre pe velodromul din Roubaix, deoarece au fost ajunşi de Gayant şi Wampers. Conştient că trebuie să încerce ceva pentru a-i surprinde pe ceilalţi, Van Hooydonck a sprintat pe turnantă, însă Bauer a răspuns imediat pe interior şi a dat impresia că poate obţine prima victorie a carierei într-o clasică. Însă Planckaert a venit incredibil prin dreapta acestuia, cu ochii închişi, şi a terminat în acelaşi timp cu el, un final în urma căruia toată lumea a rămas înmărmurită.

Atât de mică a fost diferenţa dintre cei doi, încât nimeni nu s-a putut bucura pentru victorie, toţi fiind nevoiţi să aştepte mai mult de zece minute. După consultarea foto-finişului, Joel Menard, reprezentantul comisarilor de cursă, a anunţat că Eddy Planckaert a câştigat pentru mai puţin de un centimetru. A urmat imediat o explozie de bucurie pentru belgian, care a fost îmbrăţişat de fratele său mai mare, Walter, clasat pe locul patru la ediţia din 1973.

A fost cea mai strânsă sosire din istoria “Infernului Nordului”, iar Eddy Planckaert a intrat în galeria selectă a cicliştilor cu succese în cele două “Monumente” pe pavate, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix. În ceea ce îl priveşte pe Steve Bauer, acea duminică de aprilie a fost un alt capitol dintr-o carieră marcată de înfrângeri la limită şi mult ghinion.