Cafe Roubaix

Lugano 1953

Ediţia din urmă cu şase decenii a Campionatelor Mondiale de Ciclism a rămas una de referinţă în istoria competiţiei, nu atât prin prisma spectacolului de pe şosea, cât datorită învingătorului. Cu două săptămâni înainte de a împlini 34 de ani, Fausto Coppi s-a prezentat în Elveţia extrem de motivat, după o vară în care a preferat să absenteze din Turul Franţei, pentru a se pregăti cât mai bine înaintea Mondialelor de la Lugano. Alături de el se afla nelipsitul Biaggio Cavanna, dar nu şi o echipă care să îl sprijine.

Antrenată de legendarul Alfredo Binda, “Squadra Azzura” era dominată de un puternic curent anti-Coppi, condus de Loretto Petrucci, fostul coleg al lui “Il Campionissimo” de la Bianchi. Mazilit de acolo după ce “şi-a permis” să câştige Milano-San Remo în 1952, Petrucci dorea ca echipa să îl susţină pe el, dar şi ca Michele Gismondi, “locotenentul” lui Coppi, să nu fie exclusiv în slujba acestuia. Până la urmă, Binda a aplanat conflictul, însă tensiunea din tabăra Italiei se simţea la startul de pe 30 august.

În lungime de 270 de kilometri, cursa pe şosea de la Lugano avea un obstacol adevărat pe traseu, ce urma să fie parcurs de 20 de ori: Crespera, o căţărare în lungime de 1,6 kilometri, cu pantă medie 7,8% şi maximă 13,3. La toate acestea se adăuga şi faptul că dealul era acoperit cu piatră cubică, o caracteristică menită să le pună şi mai multe probleme rutierilor. Tipic pentru Fausto Coppi, acesta a atacat departe de final, când mai erau 80 de kilometri de parcurs, lăsându-i fără replică pe principalii săi adversari. Surprinzător totuşi, un ciclist i-a luat roata şi nu a putut fi desprins. Numele acestuia: Germain Derycke, un belgian în vârstă de 23 de ani, care în prima parte a sezonului se impusese în Paris-Roubaix.

Pe măsură ce kilometri treceau, Coppi ducea trena, în timp ce Derycke se agăţa de italian, fără să treacă în frunte pentru nicio clipă. Când toţi se aşteptau să se ajungă la un sprint, acolo unde belgianul ar fi fost favorit, Fausto Coppi şi-a demonstrat încă o dată talentul enorm şi intuiţia perfectă: la ultima trecere pe Crespera, rutierul peninsular a aşteptat cea mai dură porţiune şi a accelerat, fără nicio speranţă pentru Derycke, care a pierdut minute bune în cei doar zece kilometri rămaşi până la sosire.

Ajuns singur la final, acolo unde era aşteptat de zeci de mii de compatrioţi (unii ziarişti ai vremii au spus că nu mai puţin de jumătate de milion de italieni au fost prezenţi la Lugano în acea zi de vară), Coppi s-a bucurat scurt, aşa cum făcea mereu, conştient că a obţinut singurul mare trofeu care îi lipsea din palmares: tricoul curcubeu. O victorie ce a avut rolul de a-l distanţa definitiv în ceea ce priveşte palmaresul de Gino Bartali, marele său rival, şi de a-i convinge şi pe cei mai îndârjiţi susţinători ai acestuia că este cel mai mare ciclist italian al tuturor timpurilor.