Cafe Roubaix

Campionii naţionali din 2012

La finalul săptămânii trecute s-au desfăşurat Campionatele Naţionale, iar câteva rezultate sunt demne de remarcat:

• Franco Pellizotti a obţinut o victorie superbă în cursa pe şosea, primul succes după revenirea în ciclism. Nu am văzut tot ce s-a întâmplat în week-end, dar Campionatele Italiei au fost cele mai frumoase, în opinia mea. Pe lângă succesul emoţionant al rutierului echipei Androni Giocattoli-Venezuela, nu trebuie trecut cu vederea nici locul trei al lui Moreno Moser, care a arătat încă o dată că va fi un ciclist imens.
• Rămân în Italia, dar la contratimp, acolo unde Dario Cataldo a câştigat, cu un avans de doar două secunde în faţa campionului din 2011, Adriano Malori. Un alt specialist, Marco Pinotti, a terminat pe ultima treaptă a podiumului.
• Surpriză de proporţii în Norvegia, la contratimp: Reidar Bohlin Borgersen, un ciclist obişnuit mai mult cu velodromul, l-a învins pe Edvald Boasson Hagen, marele favorit, pentru 11 secunde. În vârstă de 32 de ani, Borgersen este component al echipei Joker Merida, cea care l-a lansat pe Boasson Hagen.
• Cursa pe şosea din Rusia a fost dominată de rutierii Katushei, formaţie care i-a dat pe primii şase clasaţi. La contratimp, victorie tot pentru echipa din Rusia, prin Denis Menchov, aflat la cel dintâi titlu al carierei.
• În Spania, Luis Leon Sanchez a egalat recordul lui Ivan Gutierrez, de patru victorii la contratimp, în timp ce în Elveţia, Fabian Cancellara a stabilit un nou record, după ce s-a impus pentru a şaptea oară în cursa de contratimp. În Luxemburg, Bob Jungels a triumfat la sub 23 de ani, iar timpul său a fost cu un minut mai valoros decât cel al câştigătorului de la seniori, Ben Gastauer. Asta spune multe!
• Omega Pharma-Quick Step este echipa care are cei mai mulţi campioni, opt. Dintre formaţiile de World Tour, doar patru nu au obţinut un titlu naţional: Euskaltel, Lampre, Lotto-Belisol şi Saxo Bank.

Cursa de contratimp:

Africa de Sud – Reinardt Janse van Rensburg (MTN Qhubeka)

Australia – Luke Durbridge (Orica-GreenEdge)

Belarus – Branislau Samoilau (Movistar)

Canada – Svein Tuft (Orica-GreeenEdge)

Cehia – Jan Barta (Team NetApp)

Croaţia – Vladimir Miholjevic (Acqua & Sapone)

Curaçao – Marc de Maar (UnitedHealthcare)

Danemarca – Jakob Fuglsang (RadioShack-Nissan)

Elveţia – Fabian Cancellara (RadioShack-Nissan)

Estonia – Rein Taaramäe (Cofidis)

Franţa – Sylvain Chavanel (Omega Pharma-Quick Step)

Germania – Tony Martin (Omega Pharma-Quick Step)

Italia – Dario Cataldo (Omega Pharma-Quick Step)

Kazahstan – Dimitriy Gruzdev (Astana)

Letonia – Gatis Smukulis (Katusha)

Lituania – Ramunas Navardauskas (Garmin-Barracuda)

Luxemburg – Ben Gastauer (AG2R)

Norvegia – Reidar Bohlin Borgersen (Joker-Merida)

Olanda – Lieuwe Westra (Vacansoleil)

Polonia – Maciej Bodnar (Liquigas)

România – Andrei Nechita (Generali Videa)

Rusia – Denis Menchov (Katusha)

Slovacia – Peter Velits (Omega Pharma-Quick Step)

Spania – Luis Leon Sanchez (Rabobank)

S.U.A. – David Zabriskie (Garmin-Barracuda)

Suedia – Gustav Larsson (Vacansoleil)

Ucraina – Andriy Grivko (Astana)

Venezuela – Tomas Gil (Androni Giocattoli-Venezuela)

Cursa pe şosea:

Africa de Sud – Robert Hunter (Garmin-Barracuda)

Australia – Simon Gerrans (Orica-GreenEdge)

Belarus – Yauheni Hutarovich (FDJ)

Belgia – Tom Boonen (Omega Pharma-Quick Step)

Croaţia – Vladimir Miholjevic (Acqua & Sapone)

Elveţia – Martin Kohler (BMC)

Estonia – Tanel Kangert (Astana)

Franţa – Nacer Bouhanni (FDJ)

Germania – Fabian Wegmann (Garmin-Barracuda)

Irlanda – Matthew Brammeier (Omega Pharma-Quick Step)

Italia – Franco Pellizotti (Androni Giocattoli-Venezuela)

Japonia – Yukihiro Doi (Argos-Shimano)

Kazahstan – Assan Bazayev (Astana)

Letonia – Aleksejs Saramotins (Cofidis)

Lituania – Gediminas Bagdonas (An Post-Sean Kelly)

Luxemburg – Laurent Didier (RadioShack-Nissan)

Marea Britanie – Ian Stannard (Sky)

Moldova – Alexandr Pliuschin (Leopard Trek)

Norvegia – Edvald Boasson Hagen (Sky)

Olanda – Niki Terpstra (Omega Pharma-Quick Step)

Polonia – Michal Golas (Omega Pharma-Quick Step)

Portugalia – Manuel Cardoso (Caja Rural)

România – Carol Eduard Novak (Tuşnad Cycling Team)

Rusia – Eduard Vorganov (Katusha)

Slovacia – Peter Sagan (Liquigas)

Slovenia – Borut Bozic (Astana)

Spania – Francisco Ventoso (Movistar)

S.U.A. – Timothy Duggan (Liquigas)

Ucraina – Andriy Grivko (Astana)

Uzbekistan – Sergey Lagutin (Vacansoleil)

Venezuela – Miguel Ubeto (Androni Giocattoli-Venezuela)

America’s Got Talent

Girobio s-a încheiat de câteva zile, însă doar acum am apucat să scriu ceva despre ce s-a întâmplat acolo, deoarece am terminat de urmărit rezumatele celor nouă etape. Mi-a placut mult ediţia din acest an, aş spune că a fost una dintre cele mai frumoase curse din 2012 (da, chiar dacă a fost la sub 23 de ani). Evident, un rol important l-a avut Joe Dombrowski, pe care probabil că mulţi şi-l amintesc din Turul Californiei, acolo unde a terminat pe locul patru etapa încheiată pe Mount Baldy, după Robert Gesink, Darwin Atapuma şi Fabio Duarte.

În Girobio, Dombrowski a oferit recital în etapele montane. Mai întâi, pe Monte Terminillo, a atacat devreme dintr-un grup mic, în condiţii meteo dificile, şi a câştigat cu un avans de 50 de secunde în faţa lui Fabio Aru. Din păcate pentru el, a pierdut minute bune în ziua următoare, deoarece a spart pe celebrele strade bianche din regiunea Chianti, cu zece kilometri înainte de final. Totul s-a jucat pe Passo di Gavia, căţărare rămasă celebră după ninsoarea teribilă din Il Giro 1988, când un alt american, Andy Hampsten, a îmbrăcat tricoul roz, pe care l-a dus până la final.

Pe Gavia, Larry Warbasse a impun un ritm ridicat, după care Joe Dombrowski a atacat cu 12 kilometri înainte de sosire, i-a prins din urmă pe toţi cei aflaţi în faţa sa şi nu a lăsat pe nimeni să îi stea în roată. Americanul a mers pe dificila ascensiune până la epuizare, efortul său fiind unul incredibil. Fără să se ridice de prea multe ori din şa, ciclistul echipei Bontrager-Livestrong a pus 43 de secunde între el şi al doilea clasat, Fabio Aru, iar la final a intrat în posesia tricoului roz. Ultima zi a fost una liniştită pentru Dombrowki, care a devenit primul rutier american învingător în Girobio, cursă câştigată în trecut de Francesco Moser, Giovanni Battaglin, Marco Pantani sau Gilberto Simoni.

Un succes pe deplin meritat pentru Dombrowski, care a şi declarat în această primăvară că Il Giro este Marele Tur pe care îl preferă. În plus, victoria lui a arătat că Statele Unite au un viitor frumos în ciclism: George Hincapie, David Zabriskie, Christian Vandevelde, Levi Leipheimer şi Chris Horner se apropie de retragere, însă generaţia ce vine din urmă este demnă de luat în seamă – Tejay Van Garderen, Andrew Talansky, Taylor Phinney, Joe Dombrowski şi Lawson Craddock. Cum era normal, echipele de World Tour s-au arătat interesate de semnătura lui Dombrowski, iar cele mai mari şanse de a-l aduce, cel puţin în acest moment, se pare că le are Garmin-Barracuda.

Câteva cuvinte şi despre Fabio Aru, al doilea clasat în Girobio, la doar 25 de secunde în urma câştigătorului. În vârstă de 21 de ani, aduce la stil cu Vincenzo Nibali, fiind genul de ciclist care nu prea atacă, ci se bazează mai mult pe “motorul diesel”. Dorit de Sky, Acqua & Sapone, Farnese Vini şi Colnago, el a semnat cu Astana, unde ar putea ajunge şi compatriotul său. Un admirator al lui Marco Pantani şi Alberto Contador, Aru a ales echipa kazahă deoarece acolo se află Giuseppe Martinelli şi Paolo Tiralongo, care locuieşte în apropiere de el. Visul său, oarecum surprinzător pentru un italian, este să participe în Turul Franţei.

Premieră în Turul Elveţiei

De duminică, Rui Costa şi-a asigurat un loc în galeria celor mai valoroşi rutieri portughezi ai tuturor timpurilor, după ce a devenit cel dintâi lusitan care a câştigat Turul Elveţiei, cursă considerată a patra cea mai importantă din lume. O competiţie prestigioasă, înfiinţată în 1933, Turul Elveţiei a reprezentat pentru mulţi o pregătire înainte de Le Tour, dar asta nu a însemnat că nivelul a fost scăzut. Din contră, a fost una dintre cele mai frumoase curse din 2012, mult peste Criteriul Dauphiné, cu care s-a şi suprapus puţin. Dacă organizatorii de acolo au ales un traseu care să semene cu cel din Marea Buclă, elveţienii nu s-au abătut de la tradiţie şi au oferit un parcurs greu, care a oferit spectacol în fiecare zi, iar la final un învingător neaşteptat.

Rui Costa, un ciclist care de acum încolo şi-a trecut numele alături de cele ale lui Joaquim Agostinho, Joaquim Augusto Gomes Oliveira şi Acacio da Silva, a confirmat prin succesul din Elveţia potenţialul său, care până acum a ieşit la suprafaţă prin victorii în Turul Franţei, Cele Patru Zile de la Dunkerque sau Marele Premiu de la Montreal. E adevărat, toate succese importante, dar niciunul de anvergura unui triumf în Turul Elveţiei, cursă pe care au mai câştigat-o rutieri precum Gino Bartali, Eddy Merckx, Andy Hampsten sau Lance Armstrong.

Practic, Rui Costa a avut caracteristicile necesare pentru a se impune la general: a fost puternic pe munte (singura excepţie a venit la Arosa) şi nu a pierdut mult la contratimpul din etapa a şaptea, ba chiar şi-a mărit avansul în faţa adversarilor. Pe lângă toate aceste aspecte, lusitanul a beneficiat şi de prezenţa lui Alejandro Valverde, care l-a ajutat în permanenţă, având mereu un rol important pe ultimele căţărări. Portughezul în vârstă de 25 de ani nu a uitat contribuţia spaniolului şi după finalul de duminică l-a aşteptat pe acesta, după care l-a îmbrăţişat şi i-a mulţumit pentru ajutorul din ultima săptămână.

Nu ştiu dacă Rui Costa se poate gândi acum la Marile Tururi, i-ar fi şi greu într-o echipă cu Valverde, Juan Jose Cobo şi Nairo Quintana, însă sunt de părere că poate obţine rezultate notabile în cursele mai scurte, de 7-9 zile. Până atunci, cel mai probabil va merge în Marea Buclă din această vară, unde îi va întoarce serviciul lui Alejandro Valverde. Apoi, în funcţie de cum va decurge cursa, ar putea avea şansa la o victorie de etapă.

Alte concluzii

– Mi-a plăcut mult Thibaut Pinot. Este adevărat, francezul nu a terminat cursa, abandonând în ultima zi, însă până atunci a avut un parcurs impresionant, ocupând locul zece după opt etape. Învingător în trecut în curse ca Giro della Valle d’Aosta sau Settimana Ciclistica Lombarda, rutierul echipei FDJ (doar 22 de ani) poate deveni în sezoanele următoare un candidat serios la cel puţin un loc pe podium în Turul Franţei.

– Conştient că nu poate să îl îndepărteze pe Rui Costa pe ultima ascensiune de duminică, Frank Schleck a atacat încă de pe Glaubenberg şi a avut aproape un minut avans, însă a fost prins pe porţiunea de plat care a urmat. Acţiunea lui a arătat două lucruri: că vrea să fie liderul lui RadioShack-Nissan în Turul Franţei (şi cred că va fi după evoluţia din Elveţia) şi că va ataca în fiecare etapă cu munţi din Marea Buclă, indiferent dacă aceasta se va termina sau nu la altitudine.

– Levi Leipheimer îşi continuă revenirea după accidentarea care i-a dat peste cap prima parte a sezonului. Învingător anul trecut în Turul Elveţiei, americanul a terminat acum pe trei, la doar 21 de secunde în urma lui Rui Costa. Parcursul din ultimele nouă zile, dar şi cei peste o sută de kilometri de contratimp individual din Turul Franţei îi dau speranţe lui Leipheimer că poate obţine un top cinci în Le Tour.

– Despre Peter Sagan nu mai este nimic de spus: cele patru succese de etapă l-au dus la cota de 12 victorii în actuala stagiune. Rămâne de văzut dacă în Turul Franţei, unde vor fi toţi marii sprinteri, dar şi Philippe Gilbert, slovacul se va ridica la nivelul aşteptărilor pe care el le-a creat, prin seria sa impresionantă.

O scrisoare pierdută

Lance Armstrong este acuzat de dopaj, în mod oficial, de către Agenţia Anti-Doping din Statele Unite, care i-a interzis să participe în competiţiile de triatlon din perioada următoare. Cazul pare să fie unul stufos, dar nu spune nimic  nou, deşi trebuie să recunosc că unele lucruri din scrisoarea trimisă de USADA celor implicaţi sunt cel puţin ciudate şi merită dezbătute. Pe lângă american, în discuţie mai sunt aduşi Johan Bruyneel, antrenorul Pepe Marti şi doctorii Pedro Celaya, Luis Garcia del Moral şi Michele Ferrari. Cu excepţia lui Armstrong, toţi au cinci capete de acuzare: posesie de substanţe interzise, trafic de substanţe interzise, administrare de substanţe interzise, complicitate şi circumstanţe agravante. La Armstrong se adaugă utilizare de substanţe interzise (eritropoetină, testosteron, hormoni umani de creştere, sânge îmbunătăţit şi cortizon).

Practic, USADA susţine că din 1998 până în 2011, indiferent de echipă – US Postal, Discovery Channel, Astana sau RadioShack – s-a practicat un dopaj organizat, la care au luat parte cei menţionaţi mai sus, dar şi restul rutierilor. Întreaga afacere este numită Conspiraţia USPS, o conspiraţie ai cărei membri au continuat să aibă un rol şi după destrămarea lui Discovery Channel. Dacă se citeşte printre rânduri, asta înseamnă că nu doar în perioada în care Armstrong a concurat s-au folosit substanţe dopante, iar aici apare prima mea întrebare: vor fi acuzaţi şi alţi rutieri?

Potrivit USADA, mai mulţi ciclişti americani de la acele echipe au depus mărturie. Se ştiu clar doi dintre aceştia, Floyd Landis şi Tyler Hamilton, un posibil al treilea ar putea fi George Hincapie, însă lista se pare că este mai lungă. Armstrong a spus că totul este o minciună, iar cei care au dat declaraţii sunt anonimi, deoarece au ajuns la o înţelegere. Aici, USADA dă cu stângul în dreptul: susţine că vrea să cureţe sportul, dar îi apară pe cei care au greşit în mod repetat. Chiar dacă au oferit informaţii valoroase, nu văd de ce acest lucru i-ar absolvi de greşelile din trecut.

De asemenea,  sunt curios dacă şi ceilalţi rutieri, care nu au fost colegi cu Armstrong, însă au concurat pentru echipele respective, vor fi acuzaţi. Pentru că dacă nu se va întâmpla asta, atunci USADA greşeşte şi poate chiar ieşi prost din întreaga afacere, deoarece percepţia generală va fi că încearcă să doboare un singur om şi nu să cureţe sistemul. OK, Agenţia Anti-Doping din Statele Unite nu are jurisdicţie în Europa, dar dacă are dovezile despre care tot vorbeşte, atunci le poate pune la dispoziţia Agenţiei Mondiale Anti-Doping sau Federaţiilor Naţionale de Ciclism, care pot începe propria anchetă (un exemplu: Pepe Marti a colaborat, printre alţii, cu Alberto Contador).

În scrisoarea publicată de Washington Post, mai apare un lucru interesant: Lance Armstrong s-a dopat în perioada 2009-2010, cu EPO şi transfuzii sangvine. Asta mi se pare cel puţin ciudat: să înţeleg că la vremea respectivă nu erau puse la punct teste care să descopere substanţele interzise? Mai plauzibilă e o altă variantă: teste s-au efectuat, acestea au fost pozitive, dar au fost ascunse, deoarece toată lumea avea de câştigat. Rutierul, echipa, sponsorii şi organizatorii de curse.

În perioada revenirii, Armstorng a generat profituri de zeci de milioane de dolari. De ce nu a fost prins atunci, când aducea o grămadă de bani, şi nu acum, când este retras din activitate? E adevărat, asta nu s-ar fi întâmplat niciodată, dar USADA dă dovadă de o inocenţă vecină cu ipocrizia, pentru că lasă impresia că în afara celor şase care au fost acuzaţi, nimeni nu a mai fost implicat, vina pentru tot fiind exclusiv a acestora. Din contră, dacă există acele probe din 2009 şi 2010, atunci un întreg sistem ar trebui să fie pus la pământ.

Curios este că USADA încearcă să îl doboare pe american şi să îi retragă cele şapte triumfuri din Turul Franţei pe baza mărturiilor şi a presupuselor teste pozitive de acum câţiva ani, şi nu a celor din perioada 1999-2005. Asta va fi foarte greu, chiar dacă USADA susţine că probele sunt suficiente pentru a-l înfunda pe Armstrong. În plus, am senzaţia că tot acest caz nu se bazează atât pe utilizarea produselor de către fostul rutier, ci pe dopajul organizat de la echipele pe la care a trecut, continuând astfel pe drumul început de Jeff Novitzky, un drum închis la nivel legal, deoarece procuratura a renunţat la cazul respectiv, deoarece a admis că nu avea dovezi.

În fine, ar mai fi un subiect de dezbătut: ce se va întâmpla cu victoriile lui Armstrong în Turul Franţei? Îi vor fi luate? Şi dacă da, unde vor ajunge, la alţi ciclişti care au folosit substanţe dopante în acea perioadă? Uniunea Ciclistă Internaţională a declarat că nu ştia nimic despre ancheta desfăşurată de USADA, care nu a comunicat dovezile aflate în posesia sa. Chiar şi aşa, dacă se demonstrează că Lance Armstrong s-a dopat, ar fi o întreagă bătaie de cap refacerea unor clasamente care oricum nu ar avea nicio valoare pentru nimeni – ciclişti, fani, jurnalişti. În plus, îmi amintesc că Bjarne Riis, care a admis că s-a dopat, şi-a păstrat tricoul galben din 1996.

Dacă dovezile aduse de USADA sunt într-adevăr puternice, iar martorii au credibilitate, atunci mulţi pot fi traşi în jos: Lance Armstrong, Johan Bruyneel, UCI, plus alţi rutieri. Dacă nu, acţiunea Agenţiei Anti-Doping din Statele Unite riscă să lase impresia unei răzbunări personale, aşa cum a numit-o Armstrong, şi să fie doar o altă încercare ratată de a-l înfunda pe american. Să nu fiu înţeles greşit: nu îi iau apărarea, însă ceea ce a făcut USADA şi ce a menţionat în respectiva scrisoare dă senzaţia nu doar de subiectivism, dar şi de un caz oarecum neomogen, fără mari descoperiri, un caz asemănător cu un castel de cărţi, care ar putea pica la cea mai mică adiere de vânt.

Rui Costa, primul în Elveţia

Turul Elveţiei are un nou lider, odată cu încheierea etapei secunde, care a dus plutonul la Verbier. La startul zilei, Peter Sagan purta tricoul galben, însă slovacul era conştient că va preda tunica distinctivă. Drept urmare, s-a luptat pentru cele două sprinturi intermediare de pe traseu, unde s-a impus fără probleme, după care a lăsat-o mai moale chiar înainte de începutul ultimei ascensiuni. Verbier nu este genul de căţărare pe care să se creeze diferenţe mari, însă un atac solid, dat în porţiunea potrivită, poate duce şi la câştigarea a jumătate de minut.

E posibil ca la asta să se fi gândit şi Frank Schleck când a plecat cu şase kilometri înainte de final; sau poate luxemburghezul s-a gândit doar să îi răspundă lui Johan Bruyneel, care îl criticase pentru ceea ce a făcut în Giro. Cine ştie? În orice caz, cert este că Schleck a pus repede 30 de secunde între el şi un grup oarecum atipic de urmăritori, deoarece de acolo lipseau numele mari. Robert Gesink, Damiano Cunego sau Levi Leipheimer au fost surprinzător distanţaţi, nu mult, dar suficient să iasă din lupta pentru victorie.

O victorie pe care cel mai mare dintre fraţii Schleck probabil că ar fi obţinut-o, dacă Rui Costa nu ar fi atacat cu numai doi kilometri înainte de sosire. Portughezul, autor al unor rezultate bune în cursele pe etape din 2012 (locul cinci în Turul Algarve şi locul trei în Turul Romandiei), a simţit perfect care este momentul oportun pentru a accelera, l-a prins pe rutierul lui RadioShack-Nissan şi chiar l-a lăsat în urmă pe acesta, obţinând un succes care l-a urcat pe locul întâi şi l-a transformat în unul dintre cicliştii de luat în seamă pentru clasamentul general din Elveţia (nu pot să nu remarc că în 2011, tot cineva de la Movistar a câştigat prima etapă montană – Juan Mauricio Soler).

Acum, favoriţii la tricoul galben vor lua o pauză, deoarece luni intră în scenă sprinterii. Teoretic, la forma arătată în ultimele luni, Peter Sagan porneşte cu prima şansă, dar mă aştept ca Alessandro Petacchi să îi dea acestuia o replică pe măsură. Italianul a crescut mult odată cu a doua parte a sezonului, a obţinut trei victorii în Turul Bavariei şi a venit în Elveţia cu scopul de a se pregăti pentru Le Tour, acolo unde vrea din nou tricoul verde. Alţi oameni care vor mai putea fi văzuţi la finalul din Aarberg sunt Oscar Freire, Tom Boonen şi Tyler Farrar, în continuare aflat în căutarea primului succes din 2012.

Wiggins şi Sky, noii patroni ai plutonului

Nicio surpriză în Criteriul Dauphiné: Bradley Wiggins a câştigat din nou cursa pregătitoare pentru Turul Franţei, după o evoluţie mai impresionantă decât cea din 2011, când s-a impus pentru prima oară în Hexagon. Succesul obţinut duminică a venit în completarea celor din Paris-Nisa şi Turul Romandiei, astfel că britanicul a devenit primul ciclist din istorie care a triumfat în cele trei curse în acelaşi sezon, o performanţă greu de egalat în viitor.

Pe lângă forma sa excelentă, Wiggins a mai avut un atu: echipa, formată din oameni solizi, ca Richie Porte, Edvald Boasson Hagen, Michael Rogers sau Christopher Froome. Sky a amintit de alte două formaţii deja legendare, Banesto şi US Postal, care au dominat cea dintâi jumătate a anilor ’90, respectiv prima parte a anilor 2000, când Miguel Indurain şi Lance Armstrong nu au avut rivali.  Rutierul lui Sky i-a luat pe cei doi ca modele, aşa cum Armstrong s-a inspirat de la Indurain, iar spaniolul l-a avut ca model, într-o oarecare măsură, pe Bernard Hinault.

În plus, Bradley Wiggins a început să colaboreze cu Tim Kerrison, un antrenor de nataţie care i-a schimbat programul avut în precedentele sezoane petrecute pe şosea, iar acest lucru a început să dea roade încă din luna februarie. Practic, de la startul stagiunii, englezul a fost la un nivel foarte ridicat, fără să atingă în vreun moment vârful de formă. Privit cu scepticism de adversari, care au declarat mereu că s-ar putea să intre în regres în a doua jumătate a sezonului, Wiggins le-a răspuns tuturor atât prin rezultate, cât şi prin declaraţii, susţinând că se află undeva la 96-97%, urmând să ajungă la potenţial maxim abia în luna iulie.

O afirmaţie care a fost susţinută şi de cea a lui Sean Yates, directorul sportiv al lui Sky, care a afirmat după etapa a şasea din Dauphiné, încheiată la Morzine, că rutierul său pregăteşte câteva surprize şi pentru Turul Franţei. Deja un ciclist incredibil la contratimp, acolo unde poate câştiga minute bune în raport cu oponenţii lui, britanicul a devenit redutabil şi pe munte, ba chiar şi pe finişurile scurte, dar explozive, pe care nu mai poate fi lăsat în urmă.

Ultimul învingător din Criteriul Dauphiné care s-a impus şi în Turul Franţei a fost Lance Armstrong, în 2003. Între american şi Wiggins, între strategia primului şi tactica celui de-al doilea, precum şi între echipele lor, există foarte puţine diferenţe acum. Sky a devenit o formaţie înspăimântătoare, capabilă să controleze perfect ostilităţile şi să imprime un ritm infernal, asemănător cu cel dus într-un contratimp pe echipe, un ritm care să îi împiedice pe adversari să atace. Dacă la toate acestea se adaugă şi încrederea lui Bradley Wiggins, capitol la care englezul a făcut progrese uimitoare în ultimul an, este foarte posibil ca pe Champs-Élysées, pe 22 iulie, să se audă în premieră “God Save the Queen”.

Cancellara, din nou responsabil cu show-ul

Spuneam în acest articol că Turul Elveţiei promite să ofere “artificii” în fiecare zi, lucru confirmat încă din etapa inaugurală, tradiţionalul contratimp individual desfăşurat în Lugano, pe distanţa de 7,3 kilometri. Multă vreme, Moreno Moser a deţinut cel mai bun rezultat atât la singurul punct intermediar, cât şi la final. Italianul, autor al unui sezon de debut excelent până acum, a rămas acolo până cu 20 de minute înainte de încheierea rundei, când la sosire a ajuns Fabian Cancellara.

Favoritul gazdelor nu a câştigat, însă a oferit spectacol din plin. După ce a pierdut în prima parte a traseului nouă secunde, elveţianul a mers incredibil în ultimii kilometri, a riscat (şi chiar a greşit într-un viraj), dar eforturile sale au fost răsplătite, într-o oarecare măsură, deoarece a coborât cu trei secunde sub timpul italianului. Din păcate pentru el, Cancellara (care a arătat că este aproape 100% recuperat după fractura de claviculă din Turul Flandrei) nu a rămas acolo decât câteva minute, deoarece Peter Sagan l-a învins pentru patru secunde, ajutat atât de eroarea rutierului de la RadioShack-Nissan, cât şi de căţărarea de pe traseu.

Sagan a bifat a noua victorie din 2012 şi a devenit primul lider al cursei, însă va purta tricoul galben doar o zi, deoarece plutonul va ajunge duminică la Verbier, unde vor intra în scenă favoriţii la general. Verbier (6,9 kilometri lungime, pantă medie 7,6%) nu a mai figurat pe harta Turului Elveţiei din 2008, când Kim Kirchen i-a învins pe Andreas Klöden şi Roman Kreuziger. Acum, mizez pe Damiano Cunego sau pe unul dintre băieţii din tripleta Gesink – Mollema – Kruijswijk.

Cum arată un clasament al favoriţilor după această etapă? 1. Roman Kreuziger; 2. Jakob Fuglsang la 0:03; 3. Peter Velits la 0:05; 4. Andreas Klöden la 0:06; 5. Alejandro Valverde la 0:12; 6. Robert Gesink la 0:12; 7. Bauke Mollema la 0:17; 8. Damiano Cunego la 0:17; 9. Frank Schleck la 0:17; 11. Steven Kruijswijk la 0:21; 12. Levi Leipheimer la 0:22.

Să vină Verbier!

Un nume pentru Turul Elveţiei: Andreas Klöden

Andreas Klöden a fost foarte tăcut anul acesta, poate prea tăcut. A concurat în ceva mai mult de trei săptămâni şi nu a obţinut nici măcar o clasare pe podium, cel mai bun rezultat fiind un loc şapte, pe care a terminat în etapa a patra a Turului Romandiei, încheiată la Sion. La un moment dat, figura pe lista lui RadioShack-Nissan pentru Turul Italiei, dar nu a mai luat startul acolo, fără a se oferi vreo explicaţie. Acea întâmplare, dar şi faptul că nu a făcut nimic notabil în 2012, mă determină să cred că germanul în vârstă de aproape 37 de ani se pregăteşte să atingă forma maximă în Turul Franţei.

În prima parte a sezonului precedent, Klöden a renăscut, câştigând Turul Ţării Bascilor, plus câteva contratimpuri, în curse precum Criteriul Internaţional sau Turul Trentino. Apoi, în vară, o accidentare l-a scos din Marea Buclă şi practic a pus capăt stagiunii sale. Acum, ceva îmi spune că Andreas Klöden şi-a calculat paşii (poate împreună cu Johan Bruyneel), astfel încât să ajungă odihnit la startul Le Tour.

Repetiţia finală pentru ciclistul echipei RadioShack-Nissan va fi Turul Elveţiei, unde în mod normal ar trebui să fie “locotenentul” lui Frank Schleck. Spun în mod normal, deoarece nimic nu este bătut în cuie, iar lucrurile se pot schimba încă din etapa a doua. Traseul cursei este unul spectaculos, mult peste ce oferă Criteriul Dauphiné, acolo unde se află majoritatea favoriţilor din Turul Franţei.

Cu 42 de kilometri de contratimp individual, trei finişuri în căţărare (Verbier, Arosa şi Sörenberg) şi etape pentru sprinteri şi puncheuri, Turul Elveţiei promite să ofere “artificii” în fiecare zi. În urmă cu cinci-şase ani, Klöden ar fi fost cu siguranţă unul dintre favoriţi. Acum, face parte din categoria “şi alţii”, dar poate tocmai această lipsă a presiunii îl va ajuta să obţină un rezultat bun, care să îl transforme în varianta de rezervă a lui RadioShack-Nissan pentru Turul Franţei.

Contador s-a întors la Saxo Bank

Acum câteva zile, când a apărut zvonul privind schimbul dintre RadioShack-Nissan şi Saxo Bank, nu am scris nimic despre asta, deoarece am privit ştirea cu reticenţă. Pe lângă faptul că era oferită de un singur site, multe păreau nelalocul lor: s-ar fi întors Alberto Contador alături de Johan Bruyneel, după ce s-a întâmplat în Turul Franţei din 2009? I-ar mai fi primit Bjarne Riis pe fraţii Schleck, având în vedere felul în care au plecat aceştia de la echipa daneză? Şi dacă da, cine ar mai fi venit alături de ei din vechea gardă Saxo Bank?

Până la urmă, s-a confirmat că zvonul lansat la începutul săptămânii a fost un foc de paie, deoarece Contador a semnat cu Saxo Bank un contract pe trei ani. Practic, spaniolul şi-a ţinut promisiunea şi a revenit la gruparea care i-a fost alături în cea mai dificilă perioadă a vieţii sale şi care a continuat să îi promoveze imaginea în mai multe campanii publicitare, în ciuda scandalului de dopaj cu clenbuterol.

Dacă în privinţa acelui schimb cu fraţii Schleck nu am avut încredere, sunt convins că Omega Pharma-Quick Step l-a ofertat pe iberic, dar acesta a refuzat propunerea echipei belgiene şi s-a întors la Saxo Bank. După ce aceasta problemă s-a lămurit, una singură mai rămâne de discutat: ce rutieri îi va aduce Bjarne Riis pentru sezonul următor?

Criteriul Dauphiné 2005 – Joux-Plane

De ce rutierilor de acum le lipseşte curajul? Nu accept teoria potrivit căreia cei de atunci se dopau mai mult. Nu are nicio legătură. Chiar mi-am pus de multe ori aceste întrebări: de unde apare frica de a ataca mai devreme pe o căţărare? De ce se lasă totul pentru ultimul kilometru? De ce nu mai există ciclişti care să îşi asume responsabilitatea?

Şi pentru că peste câteva zile Criteriul Dauphiné va vizita această căţărare, o aducere aminte (păcat că Santiago Botero, după acea evoluţie foarte bună, a avut probleme în Turul Franţei).