Cafe Roubaix

Milano-San Remo 1946: Fausto Coppi îşi relansează cariera

Viaţa şi cariera lui Fausto Coppi seamănă cu o poveste, iar absolut toate întâmplările prin care a trecut şi momentele memorabile par a fi nişte bucăţi dintr-un puzzle a cărui imagine a fost prestabilită. Poate cel mai talentat ciclist italian din istorie, rutierul născut în Castellania a fost o adevărată vedetă a ciclismului, iar moştenirea sa rămâne una imensă, fiind adusă în prim-plan cu fiecare ocazie, de rutieri, fani sau jurnalişti, chiar şi la mai bine de cinci decenii de la dispariţia sa.

Coppi a câştigat Turul Italiei la vârsta de doar 20 de ani, dar ghinionul său a fost Al Doilea Război Mondial, când cursele în Europa au fost întrerupte, iar el a fost chemat în armată. Mai mult, italianul a fost luat prizonier de către britanici, pe când se afla în nordul Africii, o situaţie ce şi-a pus amprenta asupra fizicului său, şi aşa fragil. La finalul conflagraţiei a revenit în Peninsulă şi s-a întors la marea lui iubire, ciclismul; apoi, un an mai târziu, a câştigat prima clasică din carieră, Milano-San Remo.

Evadarea epică

Conştient că trebuie să recupereze cât mai repede anii petrecuţi departe de curse, Fausto Coppi a început să se antreneze încă de la începutul lui 1946. Astfel, zilnic a rulat între 100 şi 150 de kilometri, pentru a reveni la forma precedentă. Apoi, a ajuns să parcurgă şi câte 250 de kilometri. Programul său a devenit mai complex: timp de 150 de kilometri a mers singur, după care, ajutat şi de câţiva rutieri amatori, a simulat diverse condiţii de cursă pe distanţa a 100 de kilometri, pentru a vedea cum reacţionează în cazul unor atacuri ale adversarilor.

Aşa a arătat pregătirea sa pentru “La Classicissima”, care, în 1946, s-a desfăşurat pe 19 martie. Evident, la start s-a aflat şi rivalul său, Gino Bartali, iar toată lumea era convinsă că lupta se va da doar între cei doi. Imediat după start, mai mulţi rutieri au evadat, între aceştia aflându-se şi Lucien Teisseire, câştigătorul din urmă cu doi ani a cursei Paris-Tours. După 50 de kilometri, Coppi a atacat şi el, o acţiune care a părut nesăbuită, deoarece până la final mai erau peste 200 de kilometri. Mergând într-un ritm uimitor, “Il Campionissimo” i-a ajuns pe cicliştii aflaţi în faţă, cu puţin înainte de a începe ascensiunea pe Turchino. Fără să se uite în jurul său, Coppi a continuat să accelereze, până când i-a desprins pe toţi, ultimul fiind Teisseire, într-un moment în care francezul era ocupat să îşi schimbe viteza.

Aflat la echipa Tebag, Gino Bartali şi-a impulsionat colegii să tragă mai tare, pentru a-l prinde pe adversarul său, însă avansul acestuia a crescut, în ciuda faptului că se afla singur în faţă. Spre deosebire de acum, pe traseul de atunci nu se aflau Cipressa şi Poggio, dar chiar şi în cazul în care ar fi existat, cele două ascensiuni nu i-ar fi pus nicio problemă lui Coppi. Drept dovadă este avansul incredibil cu care a câştigat ediţia din 1946 a Milano-San Remo, 14 minute, deşi a rulat în solitar aproape 150 de kilometri.

“Arriva Coppi”

Aceasta a fost scandarea preferată a miilor de italieni aflaţi la linia de sosire de pe Via Roma. Entuziasmaţi de succesul uriaş al compatriotului lor, aceştia au început să uite de teribilul război care afectase ţara în ultimii anii. Aveau un nou idol, pe Fausto Coppi, care a ajuns la finiş după ceva mai mult de opt ore de la start. San Remo şi-a primit cu fast eroul, iar în timp ce el îşi sărbătorea succesul, al doilea clasat termina cursa: Lucien Teisseire, francezul care se aventurase încă de la începutul zilei. După el, a venit un alt italian, Mario Ricci, în vreme ce Gino Bartali a terminat doar pe patru.

Zece triumfuri a obţinut Fausto Coppi în clasice, iar trei dintre acestea au fost în Milano-San Remo. Victoria din 1946 reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai importante ale carierei sale, deoarece a marcat renaşterea lui. Odată cu “La Primavera” de acum 69 de ani, italianul, unul dintre cei mai iubiţi ciclişti ai tuturor timpurilor, şi-a început drumul spre istorie.