Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

George Hincapie talks about the Spring Classics

Alexander Kristoff, Fabian Cancellara, and Niki Terpstra were the riders who shared the spoils in the first three Monuments of the season: Milan-Sanremo, Tour of Flanders, and Paris-Roubaix. In the last weeks, we’ve had some great racing, entertainment, drama, and memorable moments, that make this Spring campaign one of the best in recent years. A former rider with top 10 placings in all these races, George Hincapie agreed to share his opinions on what happened so far in the Classics.

– Mister Hincapie, let’s start with the first big Monument of the season, Milan-Sanremo. What do you think of it?

As always, Milan-Sanremo was a very tough race and the weather played an important part also this year. I was glad for Alexander Kristoff, we were teammates at BMC for two seasons, he is a great guy and deserved to win. For some years now, Kristoff is developing and he’s turning into one of the best Classics riders out there. He’s a complete rider, capable of fighting for the win not only in Sanremo, but also in Flanders and Roubaix.

– Many are saying that the Tour of Flanders was the best one-day race of the year so far. How did you enjoy it?

It was a really exciting race. Fabian Cancellara was good as always, he did a great effort to catch Greg Van Avermaet without help from Sep Vanmarcke, who was also riding very well. At the end, Cancellara even fooled me when I was watching at TV. When he had a gel with six kilometers to go, I thought he wasn’t feeling great, and he also had some trouble closing the gap when the Stijn Vanderbegh attacked. He fooled me, I didn’t think he could be so great in the sprint, but he was. He played some excellent poker.

– Many have criticized Omega Pharma-Quick Steps’ tactics for the Tour of Flanders. Where do you stand?

Tactics is one thing, but real time racing is another. When Van Avermaet attacked, Vanderbergh was on his wheel, and in a moment like that you have to go. You don’t know if the breakaway will stay away, but you have to go. In the pack there were four Omega guys and their job was to send someone in the attack. It wasn’t good for Van Avermaet that Vandenbergh didn’t pull, but there isn’t much he could have done. It’s true that Omega wanted Tom Boonen to win, and you can’t count him out, even if he had all these problems, because he is a three-time winner, but I don’t think it was all or nothing for Boonen, it didn’t seem that way, as Niki Terpstra and Zdenek Stybar were also in that group. And on the Oude Kwaremont, where everybody knew that Cancellara will attack, we could see it wasn’t Boonen’s day.

– One week later, Omega Pharma-Quick Step did a very good team work and landed the win in Paris-Roubaix.

Indeed, they did a great team race, Boonen played a really good team card and went out early, while Niki Terpstra took advantage of this work and also of the other riders hesitation. It’s true that before Terpstra came to the front group, we had Cancellara, Degenkolb, Vanmarcke, and Sagan there, but those four guys, even if they wanted to stay away, they all knew that they have the same chances in a sprint. On paper, Degenkolb was the fastest, but things change after 260 kilometres. They were tired, not so comfortable with each other and the Omega guys were there. When you are so close, only ten seconds behind, you know you still have a chance, mentally it’s easier to come back.

– One of the riders who were in contention at Roubaix, Peter Sagan, was a hot favourite to win a Monument at the start of the season, but he didn’t do it and even failed to finish in the top three. What didn’t work?

It seemed to me that he just raced a lot, he did all the races in the Spring. He raced since January, races in February, in March he again did it, raced all the races before Milan-Sanremo, afterwards he did the first cobbled Classics, then he went in De Panne, and won a stage there. In my opinion, you need every bit of energy possible, and I feel he could have skipped De Panne. Most of the favourites weren’t in that race, there was no reason to ride it. Sagan was in a great form at the start of the season, but he was very tired when it came to the important races. There’s also a mistake of the management, they know he’s a young rider and he’ll do what they tell him, but if they really want to win all the big races, they should do things more wisely, save him a bit for the Monuments, where you need every bit of energy, especially as he doesn’t have a strong team. Sagan is an incredible rider, a very good bike-handler, who can win the Tour of Flanders, Liège–Bastogne–Liège, and even Paris-Roubaix. I don’t see him capable of mixing the cobbles with the Ardennes in a season, so he should focus for now on Flanders.

– Next season, Fabian Cancellara and Tom Boonen will be 34-years old, among the veterans of the peloton. Can they still win a Monument, with all those young guns around them?

I think so. Cancellara can still blow everybody apart on the Oude Kwaremont, only one rider could stay with him this year. He is still incredible strong. Cancellara and Boonen don’t seem to be slowing down yet. And the experience they have in the Tour of Flanders and Paris-Roubaix is very important, as the legs.

Despre clasicele de primăvară, cu George Hincapie

Alexander Kristoff, Fabian Cancellara şi Niki Terpstra sunt rutierii care şi-au împărţit victoriile în primele trei Monumente ale sezonului: Milano-San Remo, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix. În ultimele săptămâni, am avut parte de curse foarte bune, spectacol, dramatism şi momente memorabile, elemente care au făcut din această campanie de primăvară una extrem de reuşită. Fost ciclist cu clasări în top zece în toate aceste curse, George Hincapie şi-a făcut timp să ofere pentru Cafe Roubaix o analiză a Monumentelor desfăşurate până acum.

– Domnule Hincapie, să începem cu prima mare clasică a stagiunii, Milano-San Remo. Ce impresii v-a lăsat?

Ca întotdeauna, Milano-San Remo a fost o cursă foarte dificilă, iar vremea a jucat un rol important şi anul acesta. M-am bucurat pentru Alexander Kristoff, am fost colegi la BMC timp de două sezoane, e un băiat extraordinar şi a meritat să câştige. De câţiva ani, Kristoff continuă să progreseze şi se transformă într-unul dintre cei mai buni rutieri de clasice din pluton. E un ciclist complet, capabil să lupte pentru victorie nu doar în Milano-San Remo, ci şi în Turul Flandrei şi în Paris-Roubaix.

– Mulţi sunt de părere că Turul Flandrei a fost cea mai bună clasică a sezonului. V-a plăcut?

A fost o cursă cu adevărat palpitantă. Fabian Cancellara a fost din nou foarte bun, a depus un efort însemnat pentru a-l prinde pe Greg Van Avermaet, fără a fi ajutat de Sep Vanmarcke, care la rândul său a concurat la un nivel ridicat. Pe final, când mă uitam la televizor, Cancellara m-a păcălit şi pe mine. Atunci când a primit un baton energizant cu doar şase kilometri rămaşi până la sosire, am crezut că nu se simte bine, mai ales că a avut ceva probleme în a răspunde atacului dat de Stijn Vandenbergh. M-a păcălit, nu credeam că poate fi atât de bun la sprint, dar a fost. A jucat un poker excelent.

– Mulţi au criticat tactica Omegăi Pharma-Quick Step în Turul Flandrei. Dumneavoastră ce părere aveţi despre strategia aleasă?

Tactica e un lucru, dar ciclismul la faţa locului e un cu totul alt lucru. Atunci când Van Avermaet a atacat, Vandenbergh se afla chiar în roata lui şi într-un astfel de moment trebuie să pleci imediat. Nu ai de unde să ştii dacă evadarea va rezista, dar trebuie să mergi. În grupul iniţial erau patru rutieri de la Omega, iar misiunea lor era să trimită pe cineva în atac. Nu a fost bine pentru Van Avermaet că Vandenbergh nu a colaborat, însă nu a avut ce face în această privinţă. E adevărat că Omega şi-a dorit ca Tom Boonen să se impună, şi chiar dacă a avut toate acele probleme, nu putea fi exclus din calcule, deoarece e triplu câştigător al cursei. Totuşi, nu cred că strategia s-a făcut în jurul lui Boonen, nu a părut să fie aşa, deoarece Niki Terpstra şi Zdenek Stybar se aflau tot în acel grup. Apoi, pe Oude Kwaremont, acolo unde toată lumea ştia că Fabian Cancellara va ataca, a fost evident că nu va fi ziua lui Boonen.

– O săptămână mai târziu, Omega Pharma-Quick Step a făcut o excelentă muncă de echipă şi a obţinut victoria în Paris-Roubaix.

Într-adevăr, a depus un efort fantastic, Tom Boonen a jucat bine una dintre cărţile echipei şi a plecat devreme, în timp ce Terpstra a profitat de această muncă şi de ezitarea celorlalţi ciclişti. E adevărat că înainte ca Terpstra să ajungă în grupul din faţă, i-am avut pe Cancellara, Degenkolb, Vanmarcke şi Sagan acolo, dar cei patru, chiar dacă îşi doreau să rămână în frunte, ştiau că au şanse egale la sprint. Pe hârtie, Degenkolb era cel mai rapid, însă lucrurile se schimbă după 260 de kilometri. Erau obosiţi, nu se simţeau prea bine unul în compania celuilalt, iar rutierii Omegăi nu se aflau departe. Când eşti atât de aproape, la doar zece secunde în urmă, eşti conştient că mai ai o şansă şi îţi este mai uşor din punct de vedere mental să revii.

– Unul dintre cicliştii amintiţi mai sus, Peter Sagan, a fost mare favorit la startul sezonului să câştige un Monument, dar nu a făcut-o şi nici măcar nu s-a clasat pe un podium. Ce nu a mers?

Din punctul meu de vedere, a concurat prea mult. A participat în toate cursele din primăvară, a început sezonul în ianuarie, a mers în curse în februarie, în martie din nou, a luat startul în toate competiţiile dinainte de Milano-San Remo, apoi au urmat primele clasice pe pavate şi Cele Trei Zile de la De Panne, unde a şi câştigat o etapă. Părerea mea este că ai nevoie de fiecare strop de energie posibil şi cred că ar fi trebuit să sară peste De Panne. Sagan s-a aflat într-o formă foarte bună la startul sezonului, dar s-a prezentat obosit în cursele cu adevărat importante. Aici este şi greşeala staff-ului tehnic, care ştie că el este un rutier tânăr şi face orice i se cere, dar dacă cei de acolo vor să se impună în clasicele mari, ar trebui să aibă o abordare mult mai calculată şi să îl odihnească înainte de Monumente, unde ai nevoie de fiecare picătura de energie, mai ales dacă nu te poţi baza pe o echipă puternică. Sagan este un rutier incredibil, cu abilităţi tehnice foarte bune, care poate câştiga Turul Flandrei, Liège–Bastogne–Liège şi chiar Paris-Roubaix. Nu îl văd capabil să concureze într-un sezon atât în clasicele pe pavate, cât şi în cele din Ardeni, aşa că cel mai bine ar fi să se concentreze momentan pe Turul Flandrei.

– Anul viitor, Fabian Cancellara şi Tom Boonen vor avea 34 de ani şi se vor număra printre veteranii plutonului. Mai pot câştiga un Monument cu atât de mulţi rutieri tineri prin preajmă?

Cred că da. Cancellara în continuare poate da atacuri prin care să scape de ceilalţi, să ne amintim de Oude Kwaremont, acolo unde un singur ciclist a rămas alături de el. Încă este incredibil de puternic. El şi Boonen nu par să îşi piardă ritmul, iar experienţa pe care o au în Turul Flandrei şi în Paris-Roubaix contează enorm, la fel ca şi picioarele.

Ierarhiile World Tour după Paris-Roubaix

Clasamentul individual:

1 – Alberto Contador – 308 puncte

2 – Fabian Cancellara – 260 de puncte

3 – Niki Terpstra – 200 de puncte

4 – Sep Vanmarcke – 200 de puncte

5 – Peter Sagan – 183 de puncte

6 – John Degenkolb – 174 de puncte

7 – Alexander Kristoff – 151 de puncte

8 – Nairo Quintana – 137 de puncte

9 – Jean-Christophe Peraud – 132 de puncte

10 – Geraint Thomas – 125 de puncte

Clasamentul pe echipe:

1 – Omega Pharma-Quick Step – 543 de puncte

2 – Katusha – 382 de puncte

3 – AG2R – 380 de puncte

4 – Tinkoff-Saxo – 379 de puncte

5 – Trek Factory Racing – 349 de puncte

6 – BMC – 334 de puncte

7 – Movistar – 333 de puncte

8 – Sky – 326 de puncte

9 – Belkin – 258 de puncte

10 – Giant-Shimano – 207 puncte

Clasamentul pe naţiuni:

1 – Spania – 605 puncte

2 – Belgia – 454 de puncte

3 – Franţa – 381 de puncte

4 – Australia – 366 de puncte

5 – Marea Britanie – 315 puncte

6 – Columbia – 301 puncte

7 – Olanda – 290 de puncte

8 – Elveţia – 260 de puncte

9 – Germania – 214 puncte

10 – Slovacia – 193 de puncte

Rutierul săptămânii

Alberto Contador s-a impus în Turul Ţării Bascilor, Alessandro Petacchi – la 40 de ani – şi-a adjudecat Grand Prix Pino Cerami, însă rutierul săptămânii nu are cum să nu vină din Paris-Roubaix, al treilea Monument al sezonului, acolo unde Niki Terpstra a obţinut cea mai mare victorie a carierei, una la care visa de mic, atunci când batavii nu aveau un ciclist pentru această cursă, aflându-se într-o evidentă criză de rezultate. Profitând de tactica foarte bună a echipei sale şi de avantajul numeric oferit de Omega Pharma-Quick Step în grupul de frunte, ciclistul în vârstă de 29 de ani a decolat în ultimii şase kilometri şi a ajuns singur pe velodrom, devenind doar al şaselea olandez din istorie triumfător în “Infernul Nordului”.

Un om care mereu s-a pus în slujba echipei, un “locotenent” cum puţini există în clasicele nordului la ora actuală, Terpstra s-a transformat din rutierul care îl lansa pe Tom Boonen către victorie, în 2012, într-un câştigător meritoriu de Paris-Roubaix, la capătul uneia dintre cele mai frumoase ediţii din ultima vreme. Triumful de duminică a încununat un sezon de vis, în care batavul a mai bifat succese în Turul Qatarului şi Dwars door Vlaanderen (până la el, doar compatriotul lui, Jan Raas, se mai impusese în semi-clasica belgiană şi în Paris-Roubaix în acelaşi an).

Un “ucenic” al lui Servais Knaven – precedentul olandez învingător în “Regina Clasicelor” – în perioada petrecută la Milram, Niki Terpstra a devenit acum unul dintre cei mai importanţi ciclişti de clasice din pluton, un om pe care nimeni nu îşi mai permite să îl subestimeze. Tot ce rămâne de văzut este dacă va continua alături de Omega Pharma-Quick Step, în condiţiile în care acolo nu va fi niciodată lider principal, cât timp Boonen se va afla prin preajmă. Cu belgianul acolo, dar şi Zdenek Stybar, Stijn Vandenbergh şi Guillaume Van Keirsbulck, e greu de crezut că statutul lui Terpstra se va schimba semnificativ, chiar şi după acest succes. Tocmai de aceea, nu ar fi exclus ca 2015 să îl găsească la o altă echipă, care să îi ofere libertate absolută în cursele de o zi.

Concluzii după Paris-Roubaix

Omega Pharma-Quick Step a pus totul cap la cap în cursa din Franţa, nu a mai repetat greşelile din Turul Flandrei şi şi-a salvat sezonul de primăvară. Victoria lui Niki Terpstra a venit după o strategie foarte bună a echipei belgiene, care a mizat iniţial pe principalul său om, Tom Boonen, într-o încercare de a păcăli plutonul. Fostul campion mondial a mers la două capete, fiind evident din semnele făcute colegilor de evadare că dorea/spera/credea că acea acţiune iniţiată cu mai mult de 60 de kilometri înainte de final poate avea succes. Cum nimeni nu a fost tentat să îl ajute pe Boonen, cartea acestuia de vizită cântărind mult prea greu, cvadruplul câştigător al cursei s-a transformat într-un om de echipă şi s-a achitat perfect de treabă, înainte ca Niki Terpstra să mizeze totul pe o carte şi să profite de ezitarea arătată de ceilalţi oameni din grupul fruntaş, atunci când a atacat cu doar şase kilometri înainte de sosire.

Campania de primăvară a lui Fabian Cancellara s-a încheiat cu un nou podium, al 12-lea consecutiv în Monumentele pe care le-a terminat. Elveţianul, care a pornit cursa ca mare favorit, nu a fost la nivelul din alte sezoane, când putea să îşi lase în urmă toţi oponenţii, şi este greu de crezut că va mai repeta acele evoluţii în cursele de o zi, în condiţiile în care are 33 de ani şi organismul său cere mai mult timp pentru a se recupera. Tactic, Cancellara a făcut o cursă foarte bună, punând presiune pe alţii şi refuzând să îşi ducă în spate adversarii atunci când Terpstra a accelerat, singurul minus al lui fiind echipa, din nou foarte subţire. Dacă Trek vrea în continuare victorii din partea liderului său, trebuie să realizeze câteva transferuri importante pentru 2015.

John Degenkolb a fost unul dintre oamenii zilei, locul secund ocupat pe velodromul din Roubaix echivalând cu cel mai valoros rezultat al carierei într-o clasică Monument. Germanul, care a fost nevoit să îşi schimbe bicicleta din cauza unor probleme mecanice, a revenit admirabil în grupul favoriţilor şi a rezistat acolo până la final, câştigând sprintul şi arătând de ce a fost considerat încă de la debut ca fiind un viitor câştigător al “Infernului Nordului”. Dacă pe podium s-a uitat cu jind la trofeul ţinut în braţe de Niki Terpstra, sunt şanse foarte mari ca ediţia de anul viitor să îi găsească pe alţi ciclişti privind astfel spre el.

Bradley Wiggins, primul câştigător de Tur al Franţei din ultimii 22 de ani care a luat startul în Paris-Roubaix, a impresionat prin evoluţia sa, locul nouă ocupat la final fiind acelaşi pe care a terminat şi Greg LeMond, precedentul campion din Marea Buclă care a participat în “Regina Clasicelor”. Deşi de obicei suferă la capitolul plasament în clasice, britanicul a avut o evoluţie impecabilă, şi-a pus în valoare puterea şi abilităţile de contratimpist şi a trecut cu bine de toate obstacolele (căzături, pavate şi vânt de faţă), iar încrederea câştigată îl poate readuce la start în 2015, când nu va mai trebui subestimat.

Într-un clasament al naţiunilor, Italia ocupă ultima treaptă a podiumului, cu 11 succese, dar ultimul a venit în urmă cu un deceniu şi jumătate, când Andrea Tafi ajungea singur pe velodromul din Roubaix. De atunci, italienii s-au mai clasat de cinci ori pe podium, dar nu au fost niciodată aproape de o victorie, iar adevărul este că ar fi fost şi greu să facă asta, în condiţiile în care mereu s-au bazat pe doar doi oameni, Alessandro Ballan şi Filippo Pozzato. Acesta din urmă a fost cel mai bine clasat rutier peninsular duminică (locul 50, cu o întârziere de aproape şapte minute), un rezultat puţin spus dezamăgitor. La cum merg lucrurile, va mai dura destul de mult până la apariţia unei noi generaţii italiene care să pună stăpânire pe clasicele nordului.

Belkin şi BMC au fost două echipe ce au venit cu gânduri mari la start, dar care au rămas cu mâna goală la final. În cazul grupării olandeze, aceasta a ales o tactică greşită în momentul atacului lui Tom Boonen, trimiţându-l în grupul de frunte pe Bram Tankink, un ciclist fără nicio perspectivă. Apoi, când s-a făcut joncţiunea, lui Sep Vanmarcke i-a lipsit acel ceva ce l-ar fi ajutat să termine pe podium, dar şi curajul de a-şi asuma responsabilitatea pe final, în momentul atacului dat de Niki Terpstra. În ceea ce o priveşte pe BMC, echipa americană a fost din nou agresivă, a încercat să controleze cursa, ba chiar a mers şi în evadare, dar ghinionul şi-a făcut apariţia, iar Greg Van Avermaet (implicat într-o căzătură) şi Taylor Phinney (afectat de probleme mecanice) nu s-au putut afla printre protagonişti atunci când a contat.

Ediţia cu numărul 112 a Paris-Roubaix a fost prima pentru doi tineri rutieri extrem de talentaţi, Florian Senechal şi Jasper Stuyven, ambii foşti câştigători ai “Infernului Nordului” la juniori. În vârstă de doar 20 de ani, Senechal a terminat pe locul 49, Cofidis dându-i mână liberă pe parcursul clasicei din Hexagon, în timp ce Stuyven (21 de ani) a tras în câteva rânduri pentru Fabian Cancellara, iar apoi, după ce a pierdut contactul cu grupul principal, a sosit pe 55. Pentru cei doi neo-profesionişti, Paris-Roubaix 2014 a reprezentat un “botez” în care şi-au arătat câteva dintre calităţi, chiar dacă acestea au trecut neobservate de mulţi. Având în vedere cât de bine s-au descurcat, se poate spune cu siguranţă că în câteva sezoane, atunci când se va vorbi despre favoriţii pentru clasicele pe pavate, ei se vor afla în capul listei.

Concluzii după Turul Ţării Bascilor

Alberto Contador a demonstrat încă o dată că se află în cea mai bună formă din ultimii ani şi că este pregătit să dea totul pentru a câştiga Turul Franţei, victoria lui de pe teren propriu fiind sinonimă cu un nou avertisment trimis echipei Sky şi lui Chris Froome. Deşi în unele momente i-a lipsit un kick suplimentar (Arrate este un exemplu bun), spaniolul a dominat clar Turul Ţării Bascilor, iar triumful său este cu atât mai impresionant, cu cât a făcut progrese evidente la contratimp, fiind acum la nivelul din urmă cu cinci ani. Al 17-lea succes al carierei într-o cursă pe etape, Turul Ţării Bascilor a reprezentat ultima competiţie a lui Contador înainte de a-şi începe elaborata pregătire pentru Turul Franţei, acolo unde are toate şansele să îşi recâştige coroana pe care ultima oară a obţinut-o în 2009.

Progresele făcute de Michal Kwiatkowski sunt din ce în ce mai evidente şi impresionante, tânărul polonez devenind mai bun de la o săptămână la alta. În Spania, rutierul echipei Omega Pharma-Quick Step a limitat pierderile pe căţărări şi a dat totul la contratimpul din ultima zi, urcând cinci locuri, până pe poziţia secundă. Astfel, el a bifat cel mai valoros rezultat al carierei într-o cursă de World Tour şi a arătat că este pregătit pentru clasicele din Ardeni, forma sa de acum plasându-l printre marii favoriţi în Amstel Gold Race şi Liège–Bastogne–Liège. Pentru ca totul să fie perfect, el sa va putea baza acolo pe un Wout Poels renăscut, aflat poate la cel mai ridicat nivel al carierei.

Turul Ţării Bascilor a început bine pentru Alejandro Valverde, dar s-a încheiat dezamăgitor, spaniolul în vârstă de 33 de ani terminând doar al cincilea, după un contratimp foarte slab. Este adevărat că Valverde a atacat în două ocazii, dar ibericului parcă îi lipseşte ceva în cursele mari, acolo unde întâlneşte adversari puternici. Fără victorie în World Tour sezonul acesta, liderul lui Movistar pare reţinut în astfel de competiţii şi nu ar fi exclus ca în clasicele din Ardeni, acolo unde va porni ca unul dintre favoriţi, să adopte din nou tactica defensivă pentru care a devenit cunoscut în pluton.

La doar 21 de ani şi aflat în primul său sezon ca profesionist, Simon Yates s-a clasat pe un excelent loc 12, înaintea unor ciclişti mult mai titraţi şi experimentaţi, ca Samuel Sanchez sau Roman Kreuziger. În toamna trecută, britanicul a ales-o pe Orica-GreenEdge în detrimentul lui Sky, deoarece a dorit să beneficieze de mai multe oportunităţi, iar decizia luată s-a dovedit deja a fi foarte inspirată, în condiţiile în care echipa australiană nu are un lider pentru cursele pe etape, iar Yates poate creşte fără presiune şi fără să trebuiască să muncească în permanenţă pentru altcineva. La cât talent are şi la cât de frumos progresează, rutierul englez va lupta pentru victorie în astfel de curse pe etape în cel mult doi ani.

Aflat în al cincilea sezon alături de Sky, Ben Swift merge excelent în această primăvară, iar rezultatele continuă să se adune în CV-ul său. După un loc trei în Milano-San Remo şi o victorie în etapa inaugurală din Settimana Internazionale di Coppi e Bartali, britanicul a bifat în Turul Ţării Bascilor primul succes de World Tour din ultimii trei ani şi a impresionat nu atât prin viteza arătată la sprint, cât prin felul cum s-a descurcat pe căţărările dure de acolo. Prin evoluţia sa din Spania, este posibil ca Swift să îşi fi asigurat deja un loc în echipa lui Sky pentru Turul Franţei.

Paris-Roubaix 2014

Paris-Roubaix 2014

La sfârşit de secol XlX, atunci când Théodore Vienne şi Maurice Perez au înfiinţat Paris-Roubaix, mai multe curse de o zi şi-au făcut apariţia, dar foarte puţine dintre acestea au rezistat apoi şi şi-au creat un renume. Nu a fost cazul cu Paris-Roubaix, care a trecut peste ambele conflagraţii mondiale, dispariţia unor sectoare tradiţionale cu pavate şi reticenţa multora dintre numele mari ale plutonului şi a ajuns să fie considerată cea mai importantă clasică din lume, pentru mulţi rutieri o victorie aici fiind sinonimă cu o carieră împlinită.

De aproximativ două decenii şi jumătate, Paris-Roubaix a devenit o cursă a specialiştilor, însă chiar şi înainte ca asta să se întâmple, toţi cei care se prezentau la start cu gândul la un rezultat bun erau conştienţi că trebuie să găsească o alchimie perfectă cu pavatele, vântul şi vremea, ce poate fi de multe ori capricioasă. O clasică în care “trebuie să mori de mai multe ori înainte de a deveni bărbat” (pentru a folosi un citat din anarhistul rus Mikhail Bakunin), Paris-Roubaix reprezintă poate ultima legătură dintre ciclismul actual şi cel brut şi nemilos din urmă cu un secol, o adevărată punte între trecut şi prezent, ce nu are cum să nu ofere de fiecare dată spectacol şi emoţie autentică.

Traseul

Startul va fi dat din Compiègne, iar vreme de 97,5 kilometri, tensiunea va creşte treptat în caravană, lucrurile cu adevărat serioase urmând să înceapă la Troisvilles, primul sector cu pavate dintre cele 28 propuse de organizatori. În lungime de 2200 de metri, Troisville deschide balul din 1987 şi îi va scutura şi îi va trezi la realitate pe mulţi, arătându-le în ce cursă se află. De altfel, nu este deloc exclus ca unii ciclişti să fie victimele căzăturilor inerente sau ale plasamentului slab şi să piardă încă de acolo contactul. Peste alţi câţiva kilometri, îşi va face apariţia Quiévy un alt punct important din prima jumătate a cursei, pentru ca Haveluy, un sector cotat la patru stele, să reprezinte încălzirea înainte de Arenberg.

Pe fâşia de piatră cubică ce brăzdează celebra pădure se va intra cu o viteză nebună, de 60 km/h, iar primii 800 de metri vor fi cu atât mai periculoşi, cu cât vor fi în coborâre. După aceştia, urmează alţi 1600 de metri plaţi, ce vor fi parcurşi aproape în şir indian. Un incident mecanic acolo este sinonim cu pierderea cursei, deoarece maşinile ajung foarte târziu, singura speranţă a unui favorit care are probleme în Arenberg fiind să întâlnească imediat un coleg. Poziţionarea va fi un alt element esenţial, Francesco Moser, triplul câştigător al Paris-Roubaix, fiind de părere că doar primii 24 de rutieri care intră în Arenberg au şanse să se impună.

La scurt timp după ce vor ieşi din pădure, cicliştii vor ajunge pe Wallers – Hélesmes (Pont Gibus), sector de patru stele, cu o lungime de 1600 de metri, ce are rolul de a împiedica o eventuală regrupare a plutonului. Hornaing, Tilloy – Sars-et-Rosiers şi Auchy-lez-Orchies îi vor ţine pe rutieri în priză, înainte ca aceştia să abordeze Mons-en-Pévèle, unul dintre principalele obstacole ale cursei. Mons-en-Pévèle este un deal cu o altitudine maximă de 107 metri, introdus pentru prima oară pe traseu în 1955. În primii 300 de metri, drumul coboară, apoi urcă în următorii 800, se face un important viraj de dreapta, pentru ca restul porţiunii cu pavate să fie pe un fals plat. Nici Mons-en-Pévèle nu va fi locul unde se va juca victoria, dar atacurile ar trebui să fie la ordinea zilei, fiind şanse mari ca din grupul care iese de acolo să fie desemnat câştigătorul.

Cysoing – Bourghelles şi Camphin-en-Pévèle, alte două sectoare dure, vor mai turna plumb în picioarele cicliştilor, înainte ca aceştia să intre pe Carrefour de l’Arbre (2100 de metri), porţiune care în trecut a cunoscut multe momente decisive, Marc Madiot (1985 şi 1991) şi Fabian Cancellara (2006) fiind doar câteva exemple în acest sens. În urmă cu exact opt secole, la Carrefour de l’Arbre a avut loc o bătălie extrem de importantă pentru istoria Franţei, la finalul căreia Regele Filip al ll-lea i-a învins pe Regele John al Angliei, pe Otto al lV-lea, conducătorul armatelor germanice şi pe Contele Ferrand de Flandra. Acum, bătălia îi va avea în prim-plan pe ciclişti, asta dacă se va ajunge acolo într-un grup relativ numeros.

După acest ultim sector de cinci stele, până la final vor mai rămâne doar trei porţiuni cu piatră cubică, însă şansele ca acolo să se mai schimbe ceva sunt infime. Odată încheiat “Drumul Giganţilor” (300 de metri), rutierii vor parcurge o scurtă fâşie de asfalt şi vor intra pe legendarul velodrom din Roubaix, unde vuietul creat de miile de spectatori îl va însoţi pe câştigătorul ediţiei cu numărul 112.

Favoriţii

Fabian Cancellara este numele aflat pe buzele tuturor după victoria impresionantă din Turul Flandrei. Elveţianul are ocazia să devină doar al treilea rutier cu patru succese în Paris-Roubaix, însă misiunea sa va fi extrem de dificilă şi, la cum arată lucrurile, sunt şanse mai mari să nu se impună decât să treacă linia de sosire primul. În Flandra, la fel ca în Paris-Roubaix 2013, ciclistul lui Trek Factory Racing nu a mai putut să îşi distanţeze toţi adversarii, la fel ca în alţi ani, şi chiar a recunoscut că a suferit. În plus, nici echipa lui nu mai e atât de solidă, după ce Stijn Devolder a declarat forfait, ceea ce creşte şansele ca deţinătorul titlului să fie izolat devreme de celelalte formaţii. Mult mai relaxat după victoria de duminică, Fabian Cancellara nu va avea niciun impuls să tragă după atacanţi şi va fi tentat să lase responsabilitatea pe mai tinerii săi adversari, mai ales că aceştia au cel mai mult de pierdut. Evident, asta nu înseamnă că Fabian Cancellara nu e principalul candidat la victorie, ci că mai degrabă va avea o abordare defensivă, bazată pe bogata sa experienţă.

Dacă pornim de la ideea că Fabian Cancellara este marele favorit al ediţiei din 2014, atunci Sep Vanmarcke pare să fie principalul adversar al acestuia. Clasat în top cinci în Omloop Het Nieuwsblad, Kuurne-Bruxelles-Kuurne, E3 Harelbeke, Gent-Wevelgem şi Turul Flandrei, belgianul se află mai aproape ca niciodată de un mare succes. Totuşi, după înfrângerea suferită în urmă cu câteva zile, rămâne de văzut dacă acesta va avea o tactică ofensivă, pentru a forţa o selecţie serioasă pe una dintre porţiunile-cheie ale cursei, sau dacă va prefera să fie mai conservator, astfel încât să rămână cu ceva energie în cazul unei noi sosiri la sprint.

La fel ca în Turul Flandrei, Omega Pharma-Quick Step va fi echipa cea mai puternică şi va încerca să controleze cursa şi să dicteze ceea ce se va întâmpla. Dacă şi-a revenit din punct de vedere fizic, Tom Boonen va fi omul pe care va miza gruparea belgiană, însă acesta va fi păstrat pentru porţiunea finală a cursei. Până atunci, Omega va iniţia atacuri şi important pentru ea va fi să găsească variante mai bune decât în Turul Flandrei, ca Niki Terpstra sau Guillaume Van Keirsbulck, oameni care au forţa necesară pentru a rezista în faţă. Evident, un succes al lui Boonen ar conta enorm, însă cum trupa lui Patrick Lefevere riscă să rămână fără victorie în Monumentele pe pavate, prioritar va fi primul loc, indiferent de numele ciclistului care îl va obţine, iar Zdenek Stybar, dacă îţi regăseşte forma de anul trecut, poate fi un candidat serios.

Din cauza unor probleme de sănătate, Taylor Phinney a absentat de la startul multor curse de o zi din acest sezon, dar prezenţa sa în evadarea iniţială din Turul Flandrei a arătat că americanul e pregătit pentru Paris-Roubaix. Dublu câştigător la tineret al cursei din nordul Franţei, Phinney a ajuns la un nivel foarte bun şi va juca un rol important pentru BMC, o echipă foarte ofensivă, care îl va avea şi pe belgianul Greg Van Avermaet, un alt rutier extrem de motivat, ce îi poate aduce victoria pe velodromul din Roubaix. Phinney şi Van Avermaet vor fi susţinuţi de oameni ca Manuel Quinziato, Marcus Burghardt sau Thor Hushovd, care vor încerca să stea cât mai mult lângă cei doi lideri, astfel încât să le creeze un avantaj numeric.

Alexander Kristoff este în forma vieţii şi nu are cum să nu fie considerat un favorit în cursa de duminică. Norvegianul va avea alături doi oameni puternici pe pavate – Luca Paolini şi Vladimir Gusev – şi nu va fi obligat să atace, datorită calităţilor sale la sprint, ce îi permit să îi urmeze pe principalii candidaţi la victorie. Un alt sprinter, John Degenkolb, va porni la drum cu speranţe mari, mai ales că Paris-Roubaix i se potriveşte foarte bine, aspect vizibil încă de la prima sa participare aici, în 2011, când a terminat pe un impresionant loc 19. La fel ca Alexander Kristoff, şi Degenkolb a arătat în Turul Flandrei o mare disponibilitate la efort, element care contează enorm într-o cursă ca Paris-Roubaix.

Sky propune multe nume interesante, dar declaraţiile date de cicliştii săi în ultimele zile sunt contradictorii: Geraint Thomas a spus că va munci pentru Edvald Boasson Hagen, norvegianul a declarat că va încerca să îl ajute pe galez, în timp ce Bradley Wiggins a amintit în mai multe rânduri că poate obţine un top zece. Dacă Thomas va evita căzăturile ce par să nu se mai oprească, atunci va fi printre protagonişti în Paris-Roubaix, dar este posibil ca rolul său să depindă şi de intenţiile lui Wiggins. Primul câştigător de Tur al Franţei care participă în “Infernul Nordului” în ultimii 22 de ani, britanicul a încheiat pe 32 Turul Flandrei şi pare pregătit să obţină un rezultat mare în Franţa. În teorie, după transformările pe care le-a suferit organismul său în ultimul sezon şi jumătate, Wiggins pare croit pentru dificultăţile din Paris-Roubaix, dar un rol foarte important îl va avea şi plasamentul său în momentele-cheie, iar acest aspect vine odată cu experienţa, care îi lipseşte ciclistului echipei Sky.

Foarte tăcut în primele clasice ale sezonului, Sebastien Langeveld a demonstrat în Turul Flandrei că îşi intră în formă, locul zece de acolo dându-i rutierului olandez speranţe la un rezultat similar duminică. Revenit în Paris-Roubaix după trei ani, Peter Sagan va fi nerăbdător să facă uitată evoluţia din Belgia, însă slovacul nu pare să aibă forţa necesară pentru a îmblânzi pavatele din nordul Franţei şi a rămâne alături de favoriţi când se vor declanşa atacurile. Tot ca outsideri vor porni Filippo Pozzato, Sebastian Turgot, Damien Gaudin sau Bjorn Leukemans, şanse la un rezultat valoros urmând să aibă fie dacă prind o zi excelentă, fie dacă se vo infiltra într-o evadare şi vor profita de eventualele neînţelegeri dintre principalii rutieri.

Date statistice

– Roger De Vlaeminck şi Tom Boonen împart recordul de victorii în Paris-Roubaix, câte patru fiecare

– Roger De Vlaeminck are şi cele mai multe podiumuri, 9

– Clasamentul naţiunilor este condus de Belgia, cu 55 de succese

– Raymond Impanis şi Servais Knaven au cele mai multe participări în “Infernul Nordului”, 16

– Zece rutieri au realizat “dubla” Turul Flandrei – Paris-Roubaix în acelaşi an

– Marc Madiot este singurul câştigător de Paris-Roubaix la tineret care s-a impus şi la profesionişti

– În 1949, doi ciclişti au fost declaraţi învingători, André Mahé şi Serse Coppi

– Cea mai ridicată medie orară a fost înregistrată la ediţia din 1964 – 45,130 km/h

– Australianul Stuart O’Grady este singurul rutier din afara Europei care şi-a adjudecat cursa din Franţa

– Cea mai lungă evadare reuşită i-a aparţinut lui Dirk Demol, în 1988: 222 de kilometri

– Bernard Hinault e ultimul campion mondial care s-a impus în Paris-Roubaix, la ediţia din 1981

– Doar cinci ciclişti au triumfat din postura de câştigători en-titre ai Turului Franţei: Fausto Coppi, Louison Bobet, Felice Gimondi, Eddy Merckx, Bernard Hinault

– Cel mai tânăr învingător este Albert Champion, la 20 de ani şi 362 de zile; la polul opus se află Gilbert Duclos-Lassalle, care s-a impus ultima oară la vârsta de 38 de ani şi 229 de zile

– Ultimul succes francez datează din 1997 şi a fost adus de Frederic Guesdon

– În 1992, Eddy Planckaert şi Steve Bauer au fost separaţi pe velodrom de numai un centimetru

– Cea mai mare diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost consemnată în 1898, atunci când Maurice Garin l-a învins pe Auguste Stephan pentru 28 de minute

– Prima oară când învingătorul a fost recompensat cu trofeul în formă de piatră cubică a fost în 1977

– Paris-Roubaix este Monumentul cu cele mai multe ediţii desfăşurate, 111

– Cel mai tânăr rutier prezent la start în 2014 este Niccolo Bonifazio, 20 de ani şi 166 de zile; cel mai vârstnic e Sebastian Hinault, 40 de ani şi 61 de zile

– Sezonul acesta, nu mai puţin de 52 de ciclişti îşi vor face debutul în Paris-Roubaix

Paris-Roubaix 1949: anul cu doi învingători

În urmă cu 65 de ani, 217 ciclişti s-au prezentat la Saint-Denis pentru cea de-a 47-a ediţie a Paris-Roubaix, una care a intrat pentru totdeauna în istorie datorită/din cauza deznodământului său. Înainte de start, toată lumea se aştepta la un duel extraordinar între Rik Van Steenbergen, deţinătorul trofeului, şi Fausto Coppi. Niciunul dintre aceştia nu a câştigat, însă italianul a jucat un rol uriaş în configuraţia finală a podiumului.

La acea vreme, traseul era diferit de cel de acum, iar unul dintre principalele obstacole îl reprezenta dealul de la Doullens, cunoscut nu doar pentru duritatea sa, dar şi pentru că de obicei se formau “borduri” acolo. Totuşi, în 1949, Doullens nu a avut un impact important asupra cursei, fiind doar locul în care plutonul a ajuns evadarea iniţială, înainte ca alţi ciclişti, între care şi Jean Robic, câştigătorul din 1947 al Turului Franţei, să îşi încerce şansa. Acţiunea acestora nu a avut viaţă lungă, deoarece plutonul s-a regrupat la Amiens, fără ca acolo să se mai afle Van Steenbergen şi Ferdi Kubler, nevoiţi să abandoneze din cauza unor accidentări.

La Seclin, când mai erau doar 26 de kilometri, un alt grup s-a format, cu Jesus Moujica, Frans Leenen, André Mahé şi Florent Mathieu, care nu a rezistat mult acolo, fiind distanţat la Hem. Următorul rutier desprins a fost Mojuica, după ce i s-a rupt o pedală, dar spaniolul a avut forţa să revină, iar cei trei au ajuns primii în Roubaix. Când se pregăteau să intre pe velodrom, un poliţist aflat în zonă le-a făcut semn să meargă prin altă parte, pe un drum rezervat maşinilor tehnice. Greşeala acestuia i-a făcut pe cei trei să parcurgă 220 de metri în plus şi să piardă timp preţios, astfel încât au fost ajunşi de George Martin, care plecase din pluton.

Totuşi, grupul mai păstra un avans de câteva secunde, iar acesta s-a dovedit suficient pentru Mahé, care a sprintat de lângă colegii săi de evadare şi a obţinut prima victorie a carierei într-un Monument. Din pluton, Serse Coppi a sprintat şi a terminat pe locul cinci, dar lucrurile nu s-au încheiat astfel, deoarece fratele său mai mare, Fausto, l-a îndemnat să facă o plângere pe baza paragrafului 156, care stipula că rutierii trebuiau să urmeze traseul oficial. Oficialii s-au întrunit imediat şi au decis că primul loc trebuie să îi revină lui Serse Coppi, ceilalţi patru, inclusiv André Mahé, care sărbătorea succesul alături de spectatori, fiind descalificaţi.

La 26 de ani, Serse Coppi devenea al treilea italian triumfător în “Infernul Nordului”, după Maurice Garin şi Jules Rossi. Cu toate acestea, controversele iscate în jurul acelei ediţii a Paris-Roubaix nu erau încheiate, iar o comisie a Federaţiei Franceze de Ciclism a decis după câteva zile trecute de la finalul cursei ca lui Mahé să îi fie acordată victoria, împreună cu mai tânărul Coppi. Cum s-a ajuns la această hotărâre? Tot ca urmare a consultării aceluiaşi paragraf 156, ce mai spunea că toţi rutierii trebuie să respecte indicaţiile primite din partea poliţiştilor prezenţi pe traseu.

Sectoarele cu pavate din Paris-Roubaix 2014

Număr

Nume

Kilometrul la care apare

Lungime

Stele

28

Troisvilles

97,5

2200 m

***

27

Viesly

104

1800 m

***

26

Quiévy

106,5

3700 m

****

25

Saint-Python

111

1500 m

**

24

Solesmes

119,5

800 m

**

23

Saulzoir

126

1200 m

**

22

Verchain-Maugré

130,5

1600 m

***

21

Quérénaing – Famars

135

1200 m

**

20

Monchaux-sur-Ecaillon

140,5

1600 m

***

19

Haveluy

153

2500 m

****

18

Trouée d’Arenberg

161,5

2400 m

*****

17

Wallers – Hélesmes

167,5

1600 m

****

16

Hornaing

174,5

3700 m

****

15

Warlaing – Brillon

182

2400 m

***

14

Tilloy – Sars-et-Rosières

185

2400 m

****

13

Beuvry-la-Forêt – Orchies

191,5

1400 m

***

12

Orchies

196,5

1700 m

***

11

Auchy-lez-Orchies – Bersée

202,5

2700 m

****

10

Mons-en-Pévèle

208

3000 m

*****

9

Mérignies – Avelin

214

700 m

**

8

Pont-Thibaut

217,5

1400 m

***

7

Templeuve – Moulin de Vertain

223,5

500 m

**

6

Cysoing – Bourghelles

230

1300 m

****

 

Bourghelles – Wannehain

232,5

1100 m

***

5

Camphin-en-Pévèle

237

1800 m

****

4

Le Carrefour de l’Arbre

240

2100 m

*****

3

Gruson

242

1100 m

**

2

Hem

249

1400 m

**

1

Roubaix

256

300 m

*

Paris-Roubaix 2014 Trailer

Post Navigation

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 29 other followers