Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Il Giro 2015 – a început numărătoarea inversă

Statistici după Campionatele Mondiale de la Ponferrada

– Michal Kwiatkowski i-a adus Poloniei primul tricou curcubeu din istorie

– Alejandro Valverde a obţinut a şasea medalie mondială, un nou record al competiţiei în cursa de şosea

– Belgia şi Franţa sunt singurele ţări care au dat mai mult de un ciclist în top zece

– Pentru a 11-a oară, pe podium s-a clasat un rutier din afara Europei

– Câştigătorul de anul trecut, Rui Costa, a terminat doar pe locul 23

– La 22 de ani şi 78 de zile, cehul Petr Vakoč este cel mai tânăr ciclist care a încheiat cursa de şosea în 2014

– Dintre ţările care au putut alinia nouă oameni la start, Italia este singura care a terminat în efectiv complet

– Bradley Wiggins i-a adus Marii Britanii al doilea titlu la contratimp, după cel al lui Chris Boardman, în 1994

– Totodată, ciclistul lui Sky a intrat în istorie drept cel mai vârstnic câştigător al tricoului curcubeu în această probă

– Învins de Wiggins, Tony Martin a devenit primul rutier cu patru medalii consecutive la contratimp

Rutierul săptămânii

Michal Kwiatkowski a început sezonul într-un ritm fabulos, cu nu mai puţin de patru victorii în interval de două săptămâni. În primăvară, a fost unul dintre cei mai constanţi rutieri, atât în cursele clasice, cât şi în cele pe etape, cu un total de şase şase succese şi cu clasări pe podium în Turul Ţării Bascilor, Flèche Wallonne şi Liège–Bastogne–Liège. Tocmai de aceea, polonezul era îndreptăţit să spere la o evoluţie bună în Turul Franţei, mai ales că în 2013, la debut, fusese al 11-lea. Însă lucrurile nu s-au legat pentru el în Hexagon, evoluţia lui Kwiatkowski, una dezamăgitoare, concretizându-se într-un loc 28.

Asta nu l-a afectat pe rutierul echipei Omega Pharma Quick Step, care a luat o pauză de mai bine de o lună după Marea Buclă şi a început să îşi construiască forma pentru ultima treime a sezonului. Astfel, după un Tur al Marii Britanii reuşit, încheiat cu o victorie şi un loc doi la general, polonezul a venit la Ponferrada cu statutul unui favorit ce nu avea nimic de pierdut, spre deosebire de alţi oameni, pentru care rendez-vous-ul iberic reprezenta o ţintă uriaşă.

În Spania, datorită tacticii excelente, dar şi curajului său – poate dat de tinereţe, poate de felul său de a fi – Michal Kwiatkowski a atacat atunci când mulţi încă îşi mai făceau calcule pentru final şi a luat un avans care s-a dovedit suficient pentru a celebra cea mai mare victorie a carierei. La doar 24 de ani, Kwiatkowski şi-a completat sezonul de vis cu tricoul curcubeu, devenind cel mai tânăr campion mondial din ultimul deceniu şi jumătate şi arătând că va fi unul dintre cicliştii de referinţă ai următorilor ani.

Moment istoric la Ponferrada

Michal Kwiatkowski

Ultimele două ediţii ale Campionatelor Mondiale au consemnat câte o premieră. După ce, la Florenţa, Rui Costa i-a adus Portugaliei tricoul curcubeu în premieră, un an mai târziu, la Ponferrada a venit rândul lui Michal Kwiatkowski să facă acelaşi lucru, dar pentru Polonia. Cursa din Spania, una dintre cele mai plictisitoare din ultimele decenii, a atras atenţia încă de la început, prin venirea Poloniei la trenă, reprezentativa alb-roşie controlând plutonul, aşa cum în istoria recentă a Campionatelor Mondiale au mai făcut-o Italia, în 2002, şi Marea Britanie, în 2011.

După ce Polonia a dispărut din faţă, squadra azzurra şi-a asumat responsabilitatea, iar câţiva rutieri au decis să atace din pluton. Totuşi, pe măsura ce kilometri erau înghiţiţi, favoriţii continuau să stea la cutie, spre dezamăgirea celor care aşteptau un final exploziv. După ce Michael Valgren, Cyril Gautier, Vasil Kiryienka şi Alessandro De Marchi s-au desprins, plutonul a devenit mai animat, însă numele mari au continuat să se supravegheze unul pe altul. Singura acţiune majoră a venit când mai erau şase kilometri şi i-a aparţinut lui Michal Kwiatkowski, care a ţâşnit de lângă ceilalţi pretendenţi la victorie, a trecut de evadaţi şi s-a grăbit la întâlnirea pe care o avea cu destinul.

În urma lui, s-a rupt un alt grup, în care se aflau câţiva mari favoriţi la medalia de aur: Philippe Gilbert, Alejandro Valverde şi Simon Gerrans. Cei trei au sperat să îl prindă pe polonez, însă ritmul puternic al acestuia, dar şi lipsa de cooperare din grup (acolo unde până şi Valverde a dus trena, însă nu şi Gerrans) au făcut ca diferenţa să nu mai fie recuperată. Astfel, Michal Kwiatkowski a putut celebra devreme succesul său uriaş, în timp ce Gerrans şi Valverde au fost nevoiţi să se mulţumească cu celelalte locuri de pe podium, spaniolul trecându-şi în palmares a şasea medalie mondială, un nou record al competiţiei.

Prin triumful de la Ponferrada, Kwiatkowski a confirmat că este unul dintre cei mai talentaţi rutieri ai plutonului actual. În acest moment, ciclistul Omega Pharma-Quick Step este în top, iar în 2015 vom afla dacă poate rămâne acolo.

Campionatele Mondiale de la Ponferrada – cursa de şosea

Ponferrada 2014 RR

Un lucru se poate spune cu certitudine despre ediţia din acest an: este cea mai deschisă din ultimele sezoane, traseul din Spania fiindu-le favorabil multor ciclişti. Traseul de la Ponferrada (254,8 kilometri), spre deosebire de cele de la Geelong, Valkenburg şi Florenţa, nu are parte de o porţiune preliminară, în linie, ci constă doar dintr-un tur de circuit în lungime de 18,2 kilometri, pe care plutonul îl va parcurge de 14 ori.

După o scurtă porţiune de plat, drumul va urca odată cu zona ce îi va purta pe rutieri pe lângă Castelul Templierilor, urmând ca apoi să înceapă prima căţărare, Confederacion (5,2 kilometri, pantă medie 3,3%). Aceasta va fi urmată de Mirador, care are aproximativ doi kilometri lungime, doar ultimii 1100 de metri fiind repertoriaţi, cu o pantă medie de 5% şi maximă de 10%. Apoi, 4,7 kilometri vor mai rămâne de parcurs din vârf, coborârea extrem de tehnică permiţându-i unui ciclist aflat în faţă să îşi păstreze sau chiar să îşi mărească avansul.

Odată trecută acea porţiune, vor mai rămâne doar 600 de metri de plat, iar asta face ca finalul să semene mult cu cel din Milano-San Remo, ceea ce înseamnă că oamenii de clasice vor avea un avantaj. De altfel, mulţi sunt de părere că diferenţe mari nu se pot face pe ascensiuni, deoarece prima are o pantă prea uşoară, în timp ce a doua nu este suficient de lungă. Pe de altă parte, nu trebuie uitat rolul pe care îl poate juca vremea. Duminică, este aşteptată ploaie la Ponferrada, iar aceasta are şanse să ducă la o selecţie importantă în pluton, mai ales pe coborâre, virajele periculoase de acolo putând crea diferenţe importante, dacă vor exista ciclişti dispuşi să îşi asume riscuri.

Favoriţii

Datorită victoriilor de la Quebec şi Montreal, Simon Gerrans a devenit, pentru mulţi, principalul candidat la victorie. Australianul are o echipă extrem de solidă la dispoziţie, posedă un sprint foarte bun şi se remarcă şi printr-o inteligenţă tactică ridicată. Totuşi, nu trebuie uitat că marile sale succese au venit atunci când a fost considerat un outsider, statut de care nu se va bucura acum, când toţi ceilalţi pretendenţi la tricoul curcubeu vor sta cu ochii pe el. Tocmai de aceea, colegul său, Michael Matthews, va avea o şansă bună la primul loc, tânărul ciclist de la Antipozi fiind mult mai avantajat de o eventuală sosire la sprint.

Cel mai medaliat rutier din istoria Campionatelor Mondiale, Alejandro Valverde se află înaintea ultimei şanse de a câştiga aurul, dar ibericul trebuie să fie pregătit să îşi asume câteva riscuri. Lider al naţionalei Spaniei, Alejandro Valverde nu îşi permite să ajungă la final cu mai mulţi adversari, iar asta înseamnă că va trebui să încerce ceva pe ultima căţărare, mai ales că se poate distanţa ulterior, pe coborârea tehnică, la fel cum s-a întâmplat în luna august, când s-a impus în Clasica San Sebastian.

Pentru Fabian Cancellara, titlul mondial reprezintă singurul obiectiv major pe care nu l-a atins în impresionanta sa carieră, iar elveţianul ştie că la Ponferrada va avea o ocazie uriaşă de a îmbrăca tricoul curcubeu. Dezavantajat de faptul că echipa sa numără doar doi colegi, Cancellara va fi nevoit să mizeze mult pe tactică atunci când lucrurile se vor încinge şi să aştepte clipa potrivită (finalul lui Mirador) pentru a da atacul decisiv şi a se desprinde de adversarii săi. Dacă le va lua celorlalţi undeva la zece secunde înainte de ultima coborâre, atunci victoria va fi a sa.

Belgia are o distribuţie foarte impresionantă, dar asta nu înseamnă că este şi armonie în echipă, în condiţiile în care Tom Boonen, Greg Van Avermaet şi Philippe Gilbert îşi dispută statutul de lider. Dintre aceştia, cel mai bine arată Van Avermaet, care a câştigat două curse de o zi săptămâna trecută, Marele Premiu al Valoniei şi Marele Premiu Impanis-Van Petegem, arătând de fiecare dată nu doar o dispoziţie excelentă, dar şi fler tactic. Pe de altă parte, deşi are un sprint bun, rutierul în vârstă de 29 de ani nu se va simţi confortabil la un eventual sprint cu ciclişti ca Gerrans sau Valverde, iar asta îl va obliga să iasă la atac.

Autor al unui sezon superb, Alexander Kristoff este un alt ciclist care va porni cu un moral ridicat, mai ales după succesul obţinut de compatriotul său, Sven Erik Bystrøm, în cursa de tineret desfăşurată vineri. Norvegianul se caţără bine, însă diferenţa pozitivă de nivel de la Ponferrada – peste 4200 de metri – s-ar putea dovedi prea mult pentru el. În cazul în care ritmul va fi unul relativ lejer, la fel ca în Milano-San Remo, Kristoff se va afla la final, unde va fi unul dintre principalii candidaţi la medalia de aur.

Marea Britanie aduce o formaţia impresionantă, însă nu şi un “finisseur” pe măsură. Pe de altă parte, poate tocmai statutul de outsider al lui Ben Swift îl va ajuta pe acesta să treacă neobservat şi să se implice în lupta pentru tricoul curcubeu. Vice-campion naţional în 2014, Swift trece bine peste căţărări precum cele de la Ponferrada, lucru pe care l-a arătat de mai multe ori, în clasice, dar şi în cursele pe etape. Cum toată echipa îi va fi la dispoziţie, sprinterul în vârstă de 26 de ani poate visa că va deveni doar al treilea britanic din istorie campion mondial.

Italia este fără victorie de şase ani, însă speră să oprească această serie în Spania, unde este de aşteptat să aibă o tactică ofensivă, aspect subliniat şi de liderul naţionalei, Vincenzo Nibali. Totuşi, nu câştigătorul Turului Franţei va fi omul pe care va miza Davide Cassani, ci Sonny Colbrelli, care se prezintă aici după ce s-a impus în Memorialul Marco Pantani şi în Gran Premio di Prato. Deşi traversează o perioadă bună, Colbrelli nu pare capabil de o victorie, mult mai la îndemână fiindu-i o clasare pe podium.

Atunci când vine vorba despre Franţa, toată lumea vorbeşte despre Nacer Bouhanni, însă două lucruri s-ar putea dovedi în defavoarea acestuia: faptul că nu a avut pregătirea pe care şi-a dorit-o, după ce Marc Madiot i-a interzis să mai participe în curse, şi diferenţa pozitivă de nivel de la Ponferrada. Astfel, dacă va decide iniţial să îl protejeze pe parcursul zilei, reprezentativa din Hexagon va trebui să vină şi cu un plan de rezervă, iar acesta se poate numi Tony Gallopin, un rutier capabil să îi surprindă pe favoriţi cu un atac dat pe Mirador.

Cine ar mai putea să se implice în lupta pentru tricoul curcubeu? Peter Sagan este un ciclist care iese în evidenţă, deşi la fel de adevărat e că acesta nu a mai arătat nimic de la finalul Turului Franţei. Cursa i se potriveşte, însă rămâne de văzut dacă slovacul şi-a regăsit forma din prima parte a stagiunii. Din aceeaşi generaţie cu Sagan este Michal Kwiatkowski, campionul Poloniei, care va fi un alt om de urmărit, mai ales după ceea ce a arătat în Turul Marii Britanii.

Pe hârtie, şi John Degenkolb are o şansă bună, dar este greu de crezut că germanul va fi prezent la sosire, după ce a fost internat în spital la finalul Turului Spaniei, pentru a i se administra antibiotice. În aceste condiţii, nu ar fi exclus ca echipa să îl susţină pe Simon Geschke. O altă naţiune cu tradiţie, Olanda, aliniază cea mai bună distribuţie din ultimii ani, dar Bauke Mollema şi Tom Dumoulin, principalii ei ciclişti, nu par capabili să îi aducă o medalie.

Un rutier foarte periculos va fi Ramunas Navardauskas. Lituanianul a mers bine în Turul Albertei, nu este deranjat de căţărări sau de ploaie, iar sprintul pe care îl are nu îl obligă să atace, deşi e posibil ca asta să se întâmple. Evident, nu trebuie uitaţi Michael Albasini, Daryl Impey, dar nici actualul campion mondial, portughezul Rui Costa, care şi-a intrat în formă odată cu Quebec şi Montreal, fiind pregătit să dea din nou lovitura şi să încheie anul cu un nou succes uriaş.

Date statistice

– Alfredo Binda, Rik Van Steenbergen, Eddy Merckx şi Oscar Freire sunt rutierii cu cele mai multe victorii, trei

– Belgia conduce într-un clasament al naţiunilor, cu 28 de succese

– Cel mai tânăr învingător din istorie e belgianul Karel Kaers, care a obţinut titlul la doar 20 de ani

– Joop Zoetemelk este cel mai vârstnic învingător, olandezul câştigând tricoul curcubeu la 39 de ani

– Copenhaga, capitala Danemarcei, a găzduit de cinci ori competiţia, un record de la apariţia Mondialelor

– Italia e ţara în care s-au desfăşurat cele mai multe ediţii, 12

– Treisprezece ţări au dat cel puţin un campion mondial: Australia, Belgia, Elveţia, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Letonia, Marea Britanie, Norvegia Olanda, Portugalia, Spania şi S.U.A.

– Şase ţări din afara Europei au găzduit Campionatele Mondiale: Australia, Canada, Columbia, Japonia, Statele Unite şi Venezuela

– Un singur ciclist din emisfera sudică s-a impus la Mondiale, australianul Cadel Evans, în 2009

– Doar cinci rutieri şi-au apărat cu succes titlul: Georges Ronsse, Rik Van Steenbergen, Rik van Looy, Gianni Bugno şi Paolo Bettini

– În 1931, competiţia a constat într-un contratimp individual disputat pe distanţa de 172 de kilometri, câştigat de italianul Learco Guerra

– Cea mai mare diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost înregistrată la Budapesta, în 1928, când belgianul Georges Ronsse l-a învins pe germanul Herbert Nebe pentru 19 minute şi 43 de secunde

– Cea mai lungă ediţie – 297,5 kilometri – a avut loc la Copenhaga, în 1937, şi i-a revenit belgianului Eloi Meulenberg

– Tot la Copenhaga a avut loc cea mai scurtă ediţie, în 1931, cursa măsurând doar 172 de kilometri

– În doar 12 rânduri, titlul mondial a fost câştigat de un ciclist din ţara care a organizat competiţia

Ruben Zepuntke: “The Classics are my Everest”

When he was a kid, Ruben Zepuntke used to play field hockey, but fortunately he didn’t stay there too much, as he discovered cycling, a sport where he immediately started to clock up some strong results. Combining track and road cycling, the young German from Dusseldorf caught the eye of many with his win at the Junior National Championships, back in 2011. This was enough for Rabobank Development to offer him a contract, which turned out to be an inspired move, as he got some top 10 results in both stage races and Classics.

After Rabobank decided to focus on Dutch riders, Ruben Zepuntke switched not only teams, but also continents, riding for the US-based Bissell Development. Thanks to Axel Merckx’s programme, he made some impressive improvements, which ultimately lead to him winning stage 1 of the Tour of Alberta, where he also finished 3rd in the GC, best result of a rider from a Continental team. Now, the 21-year-old is preparing for the U23 Road Race of the World Championships in Ponferrada, but before going there, he made some time for an interview.

– Ruben, how important were the team and Axel Merckx for your development?

I think that I’ve learned more about myself in the last year. The first part of season wasn’t that good, it wasn’t how I expected to be. I’ve had bad luck and was sick in the first months of the year. I felt that I wasn’t where I actually wanted to be. I was never concerned of the races and training, so I sticked to my training programme until the German Nationals. After a bad ITT and road race, I actually thought that this will be one of my worst season I’ve ever had. Then, after a taking a week off, I went to the US. In that week I discussed with Axel and my coach at home about my training, because I needed a change, otherwise I wouldn’t have progressed anymore. So I changed my training completely. More breaks and recovery time and shorter training rides, this was my programme for the next weeks. To do that step was one of my biggest improvements of the year.

– What are the differences between Bissell and your former team, Rabobank Development?

That’s hard to say. Both teams are the best development teams on the planet. So everything is just perfect for us young riders, especially the equipment, which is on the same level of the pros. We have the best equipment and programme you can wish for. I’ve had two great years with Rabobank. I think this team is very well organised and has a very good race calendar for a development team. You do have everything with this team, from sport scientists to a bus driver, it’s like a pro team. But on the other hand, the Dutch guys were too strict for me, so I didn’t feel fine. There was a big gap between riders and staff, I felt isolated as a rider. After my kicked out at the end of the 2013 season, because I wasn’t Dutch, I had the chance to go to Axel’s programme. This was a big step for me, but after the first hours I’ve felt like home in this team. There are no gaps between riders and staff. Also, the programme of Bissell is very international, so I’ve met riders from other countries. This mix was perfect for our team’s mood and inspiration. I’ve really enjoyed this year. This was also the key to success for me, to enjoy every race.

– What meant for you to take that stage win in Alberta, ahead of many World Tour riders?

I still can’t believe that I’ve won. On that day I just felt perfect. I already had a good feeling in Colorado, Utah, and the Cascade Classics. The parcours of the Tour of Alberta suited me, so I looked forward to the race, and to win against these riders made me very proud.

– The results you’ve got there made up for not being selected in Germany’s team for the Tour de l’Avenir?

After what happened in Canada, I think it was better to do the Tour of Alberta. I think the pro teams are more interested in you when you can win against pro riders or when you try to attack them.

– Next stop for you is Ponferrada. What do you think of the course and what goals do you have?

I’ve checked it out and I can say it’is very hilly and selective. To finish in the top ten would be awesome. I’m very focused on this race.

– What plans do you have for next season?

If I’ll get the chance to become pro, I’ll take it. In the future, I think I could become a good all-rounder, so I hope I can improve that in the next few years: to be good on the climbs, in the sprints and the ITT. I wish to do both the Classics and the stage races. I just have to see how the things will be going in the next seasons. But the Classics are challenging me the most. These races are my Mount Everest.

– And what dreams do you have as a pro?

The Tour de France is the highest goal on my list. To ride just once over the Champs-Élysées would feel like a personal win.

Ruben Zepuntke: “Clasicele sunt Everestul meu”

Atunci când era mic, Ruben Zepuntke juca hochei pe iarbă, însă, din fericire, nu a stat prea mult acolo, deoarece a descoperit ciclismul, un sport unde imediat a început să adune câteva rezultate solide. Combinând velodromul cu şoseaua, tânărul german le-a atras atenţia multora odată cu victoria sa la Campionatele Naţionale ale Juniorilor, în 2011. Asta a fost suficient pentru ca Rabobank Development să îi ofere un contract, ceea ce s-a dovedit a fi o mişcare inspirată, deoarece el a obţinut imediat clasări în top zece în cursele de şosea, dar şi în clasice.

După ce Rabobank a decis să se concentreze doar pe rutierii olandezi, Ruben Zepuntke a schimbat nu doar echipa, ci şi continentul, ajungând să concureze în Statele Unite, pentru Bissell Development. Datorită programului creat de Axel Merckx, a progresat fantastic, iar asta a dus la câştigarea etapei întâi din Turul Albertei, cursă pe care a terminat-o al treilea la general, cel mai bun rezultat al unui ciclist venit de la o echipă Continentală. Acum, rutierul în vârstă de 21 de ani se pregăteşte pentru cursa de şosea de la Campionatele Mondiale din Ponferrada, însă înainte de a merge acolo, şi-a făcut timp pentru un interviu.

– Ruben, cât de mult au contat echipa şi Axel Merckx în dezvoltarea ta?  

Cred că am învăţat multe lucruri despre mine în ultimul an. Prima parte a sezonului nu a fost atât de bună, nu aşa cum mi-am dorit. Am avut ghinion şi am fost bolnav în primele luni ale anului, am simţit că nu mă aflam acolo unde îmi doream să fiu. Nu am fost niciodată îngrijorat de curse şi de antrenamente, aşa că mi-am respectat programul de antrenament până la Campionatele Naţionale. După o evoluţie dezamăgitoare la contratimp şi în cursa de şosea, m-am gândit că acesta va fi unul dintre cele mai slabe sezoane pe care le-am avut vreodată. Apoi, după o pauză de o săptămână, am plecat în Statele Unite. Atunci am discutat cu Axel şi antrenorul meu de acasă despre antrenamente, deoarece era nevoie de o schimbare, în caz contrar, nemaiavând cum să progresez. Astfel, mi-am schimbat complet antrenamentul. Am introdus mai multe pauze şi mai mult timp de recuperare, precum şi ture de antrenament mai scurte. Aşa a arătat programul meu în următoarele săptămâni, iar acesta a fost unul dintre cei mai importanţi paşi făcuţi în 2014.

– Care este diferenţa dintre Bissell şi fosta ta echipa, Rabobank Development?  

Este dificil de spus. Ambele echipe sunt cele mai bune din lume în ceea ce priveşte dezvoltarea tinerilor rutieri. Aşadar, totul e perfect pentru noi, mai ales echipamentul, care este la nivelul celui folosit de profesionişti. Avem cele mai bune echipamente şi programe. M-am bucurat de doi ani extraordinari alături de Rabobank Development. Echipa e foarte bine organizată şi are un program de curse excelent pentru o formaţie-“pepinieră”. Ai parte de tot la această echipă, de la specialişti la şoferi de autocar, la fel ca la o grupare profesionistă. Pe de altă parte, olandezii erau prea stricţi pentru mine şi nu m-am simţit bine, era o prăpastie adâncă între ciclişti şi staff, m-am simţit izolat ca rutier acolo. După ce am fost dat afară la finalul anului 2013, pentru că nu eram olandez, am avut ocazia să intru în programul lui Axel. Acesta a fost un pas mare pentru mine, şi după numai câteva ore, m-am simţit ca acasă în această echipă. Aici nu există o prăpastie între rutieri şi staff. De asemenea, programul lui Bissell este unul foarte internaţional, aşa că am găsit ciclişti din multe ţări aici, această combinaţie a fost perfectă pentru atmosfera de la echipă şi motivarea noastră. Chiar m-am bucurat de acest an. De altfel, aceasta a fost cheia succesului pentru mine, să mă bucur de fiecare cursă.

– Ce a însemnat pentru tine victoria de etapă din Alberta, obţinută în faţa multor ciclişti de World Tour? 

În continuare nu îmi vine să cred că am câştigat. În acea zi, m-am simţit perfect. Avusesem deja o dispoziţie bună în Colorado, Utah şi în Cascade Classics. Parcursul Turului Albertei mi s-a potrivit, aşa că am aşteptat cu nerăbdare cursa. Să câştig în faţa acelor rutieri m-a făcut să fiu foarte mândru.

– Rezultatele de acolo te-au ajutat să treci peste faptul că nu ai fost convocat în echipa Germaniei pentru Tour de l’Avenir?

După ce s-a întamplat în Canada, cred că a fost mai bine că am mers în Turul Albertei. Echipele mari sunt mai interesate de tine atunci când câştigi împotriva unor rutieri profesionişti sau când îi ataci pe aceştia.

– Următoarea oprire pentru tine este Ponferrada. Ce părere ai despre traseu şi ce obiective ţi-ai trasat?  

Am inspectat parcursul şi pot spune că este foarte valonat şi selectiv. Să termin între primii zece ar fi extraordinar, sunt foarte concentrat pe această cursă.

– Ce planuri ai pentru sezonul viitor?  

Dacă voi avea oportunitatea de a deveni profesionist, voi profita de ea. În viitor, cred că pot fi un bun all-rounder, aşa că sper să lucrez la asta în anii următori: să fiu bun pe căţărări, la sprint şi la contratimp. De asemenea, vreau să particip atât în clasice, cât şi în cursele pe etape, dar trebuie să văd mai întâi cum vor decurge lucrurile în sezoanele viitoare. Clasicele sunt o adevărată provocare pentru mine. Aceste curse sunt Everestul meu.

– Şi ce visuri ai, ce curse ţi-ar plăcea să câştigi ca profesionist? 

Turul Franţei este cel mai important obiectiv de pe lista mea. Să trec măcar o dată pe Champs-Élysées ar fi ca o victorie personală.

Ziua în care Wiggins a devenit o legendă

În ciclismul contemporan, legendele pot fi numărate pe câteva degete: Tom Boonen, Fabian Cancellara, Mark Cavendish, Alberto Contador, Vincenzo Nibali. Este adevărat, e puţin ciudat ca nişte rutieri aflaţi în continuare în activitate să fie numiţi “legende”, însă performanţele lor fantastice obligă la o astfel de etichetare. De miercuri, în acest club select a intrat şi Bradley Wiggins, după ce britanicul şi-a completat palmaresul deja impresionant cu titlul mondial la contratimp.

Venit la Ponferrada după un sezon deloc aglomerat, în care a adunat mai puţin de 40 de zile de cursă, Bradley Wiggins a arătat, încă o dată, că atunci când îşi fixează o ţintă, indiferent cât de mare sau mică este aceasta, nu ratează. Un contratimpist superb, ciclistul în vârstă de 34 de ani a făcut ceea ce mulţi credeau că e imposibil, şi anume, să îl învingă pe Tony Martin şi să îi ia germanului tricoul curcubeu pe care acesta pusese stăpânire din 2011. Victoria sa nu poate fi catalogată neapărat ca o surpriză, însă va rămâne în istorie, nu doar pentru că a întrerupt dominaţia lui Martin, dar şi pentru că i-a asigurat lui Wiggins un statut aparte în lumea ciclismului.

Aflat aproape de zenitul carierei, rutierul înnobilat de Regina Elisabeta a ll-a în 2012 se poate lăuda cu un CV incredibil, în care se află Turul Franţei, Paris-Nisa, Criteriul Dauphiné, Turul Romandiei, titluri olimpice şi mondiale pe velodrom, un aur olimpic la contratimp şi încă unul, mondial, la aceeaşi disciplină. Partea mai interesantă este că britanicul, deşi a renunţat de ceva vreme la Marile Tururi, are şanse uriaşe să îşi îmbogăţească palmaresul cu alte rezultate de top, în condiţiile în care Paris-Roubaix, Recordul Orei şi Jocurile Olimpice de la Rio vor fi obiectivele sale pentru următorii doi ani.

Calendarul World Tour 2015

20.01-25.01 – Turul Down Under

08.03-15.03 – Paris-Nisa

11.03-17.03 – Tirreno-Adriatico

22.03 – Milano – San Remo

23.03-29.03 – Turul Cataluniei

27.03 – E3 Prijs Harelbeke

29.03 – Gent-Wevelgem

05.04 – Turul Flandrei

06.04-11.04 – Turul Ţării Bascilor

12.04 – Paris-Roubaix

19.04 – Amstel Gold Race

22.04 – Flèche Wallonne

26.04 – Liège-Bastogne-Liège

28.04-03.05 – Turul Romandiei

09.05 – 31.05 – Turul Italiei

07.06-14.06 – Criteriul Dauphiné

13.06-21.06 – Turul Elveţiei

04.07 – 26.07 – Turul Franţei

01.08 – Clasica San Sebastian

02.08-08.08 – Turul Poloniei

10.08-16.08 – Turul Beneluxului

22.08-13.09 – Turul Spaniei

23.08 – Clasica de la Hamburg

30.08 – Marele Premiu de la Plouay

11.09 – Marele Premiu de la Quebec

13.09 – Marele Premiu de la Montreal

04.10 – Turul Lombardiei

Campionatele Mondiale de la Ponferrada – contratimpul individual

Ponferrada 2014 ITT

Iniţial, organizatorii competiţiei au propus un traseu foarte dificil pentru cursa de contratimp, care trebuia să se încheie pe o căţărare dură, însă Uniunea Ciclistă Internaţională nu a fost de acord, astfel încât s-a ajuns la această variantă, în lungime de 47,1 kilometri şi mult mai uşoară. Primele două treimi ale traseului – care va număra trei puncte intermediare – vor fi pe un fals plat, câteva dintre porţiuni fiindu-le cunoscute rutierilor ce au participat la contratimpul pe echipe desfăşurat duminica trecută.

Drumul va începe să urce când mai rămân aproximativ 12 kilometri, însă prima căţărare nu ar trebui să le pună prea multe probleme cicliştilor, asta în ciuda faptului că este cea mai lungă a cursei. De acolo va urma o coborâre tehnică, ce se va încheia când va începe ultima ascensiune a zilei. Aceasta măsoară puţin peste doi kilometri, are pantă medie 5%, dar şi o zonă în care panta va atinge 10%. Din vârf, cicliştii vor mai avea doar cinci kilometri până la sosire, acolo unde îl vom afla pe noul campion mondial.

Favoriţii

Tony Martin va porni cu prima şansă, germanul având ocazia să îl egaleze pe Fabian Cancellara, singurul ciclist cu patru titluri la această disciplină. Martin a obţinut şapte victorii la contratimp în actualul sezon, ultima venind în Turul Spaniei, acolo unde a arătat – încă o dată, dacă mai era nevoie – că nu are probleme când traseul devine mai dificil. Având în vedere puterea pe care o poate dezvolta, nu ar fi de mirare ca rutierul echipei Omega Pharma-Quick Step să aibă un avans considerabil încă de la jumătatea traseului, şi astfel să pună punct devreme luptei pentru tricoul curcubeu.

Cel mai titrat ciclist prezent la start este Bradley Wiggins, câştigătorul Turului Franţei din 2012, care a spus în mai multe rânduri că titlul mondial la contratimp e unul dintre ultimele obiective de pe final de carieră. De două ori învins de Tony Martin (Copenhaga şi Florenţa), britanicul în vârstă de 34 de ani este extrem de motivat să îşi ia revanşa şi să devină doar al doilea ciclist din Arhipelag care pune mâna pe medalia de aur, în ciuda faptului că misiunea sa va fi dificilă.

Dacă lupta pentru tricoul curcubeu îi va avea ca protagonişti pe cei doi, bătălia pentru podium se anunţă mult mai disputată. Autor a patru succese în 2014, Tom Dumoulin emite pretenţii serioase la locul al treilea, olandezul fiind ajutat nu doar de forma excelentă, ci şi de moralul solid pe care îl are în ultima vreme. Unul dintre adversarii săi la bronz va fi Rasmus Quaade. Danezul a impresionat la Mondialele de anul trecut, dar şi recent, în Franţa, unde a câştigat prestigioasa cursă Chrono Champenois.

Campion mondial în cursa de contratimp pe echipe, Rohan Dennis va fi un alt ciclist de urmărit, la fel ca Adriano Malori, deţinătorul titlului în Italia, care este aşteptat de ceva vreme să intre în posesia unei medalii la acest nivel. După un început foarte bun de sezon, Tobias Ludvigsson nu a mai continuat la fel, şi din cauza unor accidentări, iar Ponferrada îi va oferi ocazia potrivită să facă uitate toate dezamăgirile din ultimele luni. Altfel, Vasil Kiryienka, Jan Barta şi Jesse Sergent ar mai putea juca un rol important în cursa de miercuri.

Date statistice

– Fabian Cancellara este rutierul cu cele mai multe titluri, patru

– Tot Fabian Cancellara are şi cele mai multe medalii în palmares, şapte: pe lângă cele patru de aur, elveţianul a mai obţinut trei de bronz

–Germania este ţara care a adunat cele mai multe succese, şase

– Cel mai tânăr învingător din istorie e australianul Michael Rogers, care a câştigat tricoul curcubeu la 23 de ani.

– Bert Grabsch este cel mai vârstnic învingător, germanul impunându-se la 33 de ani.

– Italia e ţara în care s-au desfăşurat cele mai multe ediţii, cinci

– Opt naţiuni au câştigat cel puţin o dată tricoul curcubeu: Australia, Columbia, Elveţia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania şi Ucraina

– Doar trei ţări din afara Europei au găzduit competiţia: Australia, Canada şi Columbia

– Singurii ciclişti non-europeni care s-au impus la contratimp sunt columbianul Santiago Botero şi australianul Michael Rogers

– Michael Rogers, Fabian Cancellara şi Tony Martin sunt rutierii care şi-au apărat cu succes titlul

– Elveţienii Alex Zülle şi Fabian Cancellara sunt singurii ciclişti care au câştigat cursa în ţara natală

– Cea mai mare diferenţă a fost consemnată la ediţia din 2006, când Fabian Cancellara a terminat cu un avans de un minut şi jumătate în faţa lui David Zabriskie

– Diferenţa cea mai mică a fost înregistrată în 2003, atunci când Michael Rogers l-a învins pe Uwe Peschel pentru o jumătate de secundă

– Cea mai scurtă ediţie a avut loc la Lisabona, în 2001: 38,7 kilometri

– Cea mai lungă ediţie a fost la Florenţa, în 2013: 57,9 kilometri

Post Navigation

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 40 other followers