Cafe Roubaix

Despre ciclismul de azi şi cel de altădată

Flèche Wallonne 2014

Flèche Wallonne 2014

Înfiinţată în urmă cu 78 de ani, Flèche Wallonne este o cursă a contrastelor, cel puţin în ceea ce priveşte emoţiile pe care le trezeşte în rândul fanilor. Mulţi o consideră cea mai plicticoasă cursă de o zi din lume, deoarece nimic notabil nu se întâmplă până pe ultimul deal, victoria fiind decisă după un sprint în urcare. Pe de altă parte, tot cei care o contestă sunt de părere că finalul de pe Mury de Huy oferă un spectacol fantastic, lupta şi tensiunea de acolo neputând fi egalate de nicio altă cursă de o zi.

Conştienţi că trebuie făcut ceva pentru ca Flèche Wallonne să nu rămână o cursă în care doar ultimul sfert de oră este cu adevărat important, organizatorii au recurs la tot mai multe modificări. În urmă cu câţiva ani, au plasat Côte d’Ereffe (2,2 kilometri, pantă medie 5,9%) înainte de dealul final, în speranţa că vor exista ciclişti care vor ataca acolo şi vor da peste cap planurile favoriţilor. Asta nu s-a întâmplat, iar victoria a fost decisă tot în ultimii 500 de metri.

Anul acesta, pe lângă startul care va fi dat din Bastogne, în premieră, ASO a hotărât ca a doua trecere peste Mur de Huy să vină cu doar 23 de kilometri înainte de sosire. În teorie, ideea este bună, o eventuală acţiune lansată pe acea căţărare având şanse să dinamiteze plutonul şi să reziste până la final, mai ales că după numai câţiva kilometri se va urca pe Côte d’Ereffe. Totuşi, dacă echipele marilor favoriţi vor colabora, atunci atacanţii nu vor avea viaţă lungă, iar lupta pentru primul loc se va rezuma din nou la ceea ce se va întâmpla pe Mur de Huy (1,3 kilometri, pantă medie 9,3%, pantă maximă 26%), una dintre cele mai dure ascensiuni din lumea ciclismului.

Favoriţii

Philippe Gilbert a câştigat fără nicio emoţie Amstel Gold Race, iar forma arătată acolo i-a făcut pe mulţi să spună că se poate impune şi în Flèche Wallonne. Mur de Huy nu i se potriveşte belgianului, şi chiar dacă acesta a câştigat acolo în 2011, este greu de crezut că poate repeta acel succes, lucru pe care l-a recunoscut şi el. Totuşi, o victorie a lui Gilbert nu este imposibilă, totul urmând să depindă de plasament şi de forma adversarilor săi, mulţi dintre cicliştii cu “explozie” pe o astfel de căţărare sosind la start după ce recent au avut probleme de sănătate.

Unul dintre aceşti rutieri e Joaquim Rodriguez, învingătorul din 2012, care a căzut duminica trecută şi a acuzat dureri la coaste, ce îi afectează respiraţia. Prezenţa spaniolului este confirmată, şi dacă nu îşi va reveni până miercuri, atunci îl va susţine pe colegul său de la Katusha, Daniel Moreno. Ibericul în vârstă de 32 de ani e deţinătorul trofeului şi şi-a făcut planurile în această primă parte a sezonului pentru a ajunge la cel mai ridicat nivel în Flèche Wallonne, marele său obiectiv în 2014. Rezultatul din Amstel este încurajator, iar dacă Rodriguez va trage pentru el, atunci Moreno are toate şansele să devină primul rutier din ultimii 23 de ani care se impune de două ori la rând aici.

Alejandro Valverde a câştigat clasica din Belgia în 2006, dar de atunci a mai terminat o singură dată pe podium, chiar la ediţia următoare, când a fost învins de italianul Davide Rebellin. Ciclistul lui Movistar va lua şi acum startul ca unul dintre favoriţi, deşi nu mai are explozia din urmă cu câteva sezoane, atât de necesară pentru a face diferenţa pe pantele ce vor sări de 10%. Cel mai probabil, Valverde nu va ataca, ci va încerca să îşi urmeze adversarii, în speranţa că se va putea ţine de roţile acestora şi îi va putea învinge la un sprint redus.

Fără victorie în clasicele de pimăvară din acest an, Garmin-Sharp va încerca să pună punct perioadei de secetă în Flèche Wallonne, acolo unde se va baza pe Daniel Martin şi Tom-Jelte Slagter. Irlandezul a terminat pe patru în 2013 şi vine aici după ce s-a lovit la genunchi în Amstel Gold Race, dar a declarat că a trecut peste acel moment şi este pregătit să lupte pentru victorie. Dacă Martin va acuza dureri pe finalul cursei, atunci echipa americană îl va distribui pe acesta într-un rol de “locotenent” şi va merge pe Tom-Jelte Slagter, care e capabil să termine între primii trei.

Renăscut în actualul sezon, aspect subliniat de locul secund din Amstel Gold Race, Jelle Vanendert trebuie şi el luat în seamă, deşi accidentarea suferită în urmă cu câteva zile îşi va pune în mod clar amprenta asupra evoluţiei sale. Dacă îşi va monitoriza oponenţii şi va rămâne lipit de aceştia pe ultimii 300 de metri, belgianul poate spera la o clasare în top zece. O astfel de tactică poate adopta şi olandezul Bauke Mollema, care începe să culeagă roadele cantonamentului la altitudine efectuat înainte de Turul Ţării Bascilor.

Michal Kwiatkowski este un alt rutier de urmărit, după ce în prima cursă din Ardeni a terminat pe cinci, impresionând prin disponibilitatea sa ridicată la efort. Spre deosebire de clasica olandeză, polonezul are două avantaje în Flèche Wallonne: traseul este mai scurt cu 52 de kilometri, iar panta de final i se potriveşte mult mai bine, Kwiatkowski excelând pe căţărările care sar de 10%, aspect vizibil şi în Strade Bianche. Un podium pare foarte accesibil pentru ciclistul echipei Omega Pharma-Quick Step, iar o victorie, dacă va veni, nu ar trebui deloc privită ca o surpriză.

Odată cu transferul la Trek Factory Racing, Julian Arredondo a recunoscut că Flèche Wallonne este cursa pe care visează să o câştige, iar dacă pregătirea sa ar fi decurs normal, columbianul ar fi fost un rutier de luat în seamă, în ciuda faptului că s-ar fi aflat la prima participare. Din păcate pentru el, a primit târziu viză şi a sosit în Belgia cu doar o zi înainte de start, iar toate aceste probleme nu au cum să nu îşi pună amprenta asupra evoluţiei sale. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, Arredondo este un ciclist care poate contribui la spectacolul de pe Mur de Huy.

Date statistice

– Marcel Kint, Eddy Merckx, Moreno Argentin şi Davide Rebellin împart recordul de victorii, trei

– Clasamentul pe naţiuni este dominat de Belgia (38), urmată de Italia (18) şi Franţa (8)

– Cadel Evans e ultimul purtător de tricou curcubeu care s-a impus aici, în 2010

– Lance Armstrong (S.U.A.) şi Cadel Evans (Australia) sunt singurii ciclişti din afara Europei care au câştigat Flèche Wallonne

– Tournai, Mons, Charleroi, Liège, Verviers, Esneux, Spa, Huy şi Binche au figurat până acum ca oraşe de start; de miercuri, acestora li se va alătura şi Bastogne

– Şapte localităţi au găzduit finişul: Liège, Marcinelle, Charleroi, Verviers, Spa, Mons şi Huy

– Cea mai lungă distanţă parcursă a avut loc în 1937 şi 1938, 280 de kilometri

– În 1961, Willy Vannitsen a triumfat după cea mai scurtă ediţie, care a măsurat doar 193 de kilometri

– Ultimul câştigător de Tur al Franţei care şi-a adjudecat clasica belgiană a fost Bernard Hinault, în 1983

– Doi ani mai târziu, organizatorii au decis ca Mur de Huy să figureze la finalul cursei

– Cea mai mică diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost consemnată în 1950, atunci când Fausto Coppi l-a învins pe Raymond Impanis pentru cinci minute şi cinci secunde

– Spaniolul Igor Astarloa, în 2003, este ultimul ciclist care a câştigat dintr-o evadare

Cel mai tânăr învingător din istorie este Eddy Merckx (21 de ani şi 320 de zile); la polul opus se află Pino Cerami, care s-a impus la 38 de ani şi 21 de zile

Nicolai Brøchner: “The Tour of California is my first goal of the season”

Nicolai Brøchner

No Danish rider ever won Paris-Roubaix so far, in more than a century since the inception of the race, and Nicolai Brøchner dreams to be the first cyclist from this country to get the prestigious cobbled stone shaped trophy. Just 20-years-old and one of the most promising young riders out there, Brøchner spent his first years as a rider in his home country, and in 2013 moved to the US, where he rode for Bissell Pro Cycling and got some top 10s in the Tour of Alberta.

For this year, Nico Brøchner signed with Bissell Development (formerly known as Bontrager), the team managed by Axel Merckx, and he is very motivated to prove himself in races like the Tour of California or the Tour of Denmark, against World Tour riders. If he reaches his goals throught 2014, then it’s very possible to find him in the roster of a World Tour team at the start of next season.

– Nico, how did you start cycling?

I started racing when I was 11 years old. I played soccer when I was a kid, but was looking for something a little more physical demanding and individual, so after watching the Tour de France one summer I started racing around the neighborhood with my brother and friends and soon thereafter joined the local cycling club and got my first racing license. 

– Did you have an idol or a rider you really appreciated?

I have always enjoyed watching the sprints because of the action and unpredictability. Sprinting is also where my own strengths lie so naturally I’ve always looked up to the fast guys of the peloton. At the time I first started, the big names were Robbie McEwen and Tom Boonen, so these were some of the riders that I looked up to in particular. 

– How were the first years in Denmark?

I have many great memories from my early years of racing in Denmark and thinking back on why I started racing often helps me stay motivated now. I remember racing when it was just for fun and going on training rides with my friends in the summer and how much I enjoyed that time. 

– What made you come to the US?

I decided to come to the US and race to try something new. I had been racing for eight years in Europe and thought that getting out on my own and trying new races against new riders would help me improve in new ways, and I really think it has. My first year, last year, had a lot of ups and downs, but it all ended really well at the Tour of Alberta, where I was mixing it up in the end of some of the stages with some of the best sprinters in the world. That also helped me gain a lot of experience and confidence that I can use this year in all of the big races that I will do with the Bissell Development Team. 

– This year, you already got a very good result, the points jersey in the Redlands Classic. I presume this was a huge morale boost.

Indeed it was. Especially because it was a green jersey and I’m really proud of the way I won it. I went in a long break on two occasions and won all the sprint points that I was going for. The fact that I was feeling good in the race and proved to others that I was able to get a good result was a huge boost to my moral and is good for my motivation in the training. 

– Do you know your schedule for the next months?

Right now I’m training in Colorado to get used to the altitude and train on some longer climbs before Tour of the Gila. After Gila I will go to California to prepare for the Tour of California where I’m hoping to prove myself in some of the sprint finishes and help my teammates on the stages where they have a better shot at a good result than me. After California I’ll go back to Europe for the nationals before I will take a short break from racing to get in some recovery. 

– And what goals do you have for 2014?

I really want to do well in every race that I do this year but I realize that I have to prove myself on a few specific occasions if I want to move on to a bigger team next year. The Tour of California is my biggest focus in the spring and then the Tour of Denmark and Tour of Alberta in the fall. 

– I know you love the Classics. Why is that?

I love the Classics because of their unpredictable character. A lot of different scenarios can occur and a lot of different riders can win them. At the same time, they are always the hardest races and especially the Classics in northern Europe are usually influenced by difficult weather which only makes them even more difficult. 

– What is your big dream, which Classic would you like to win?

My favorite Classic is the Paris-Roubaix and of course I dream of one day being able to do really well in that race. More realistically though I think I will do better in races that are a little more sprinter friendly, like Gent-Wevelgem or Paris-Tours. 

– Is there a chance you’ll go pro in 2015? Or you haven’t thought about it yet?

There’s no doubt that I want nothing more than to turn pro as soon as possible if I prove myself worthy. I have thought a lot about what teams will be good for me but at this point it is still too soon to tell if I’ll be able to turn professional next year.

Nicolai Brøchner: “Turul Californiei e primul meu obiectiv în 2014”

Nicolai Brøchner

Niciun rutier danez nu a câştigat Paris-Roubaix până acum, în mai mult de un secol de la apariţia cursei, iar Nicolai Brøchner visează să fie primul ciclist din această ţară care va ridica deasupra capului prestigiosul trofeu în formă de piatră cubică. Unul dintre cei mai promiţători tineri rutieri din pluton, Brøchner (doar 20 de ani) şi-a petrecut primele sezoane în ţara natală, pentru ca în 2013 să meargă în Statele Unite, acolo unde a concurat alături de Bissell Pro Cycling şi a obţinut câteva clasări în top zece în etape din Turul Albertei.

Pentru acest sezon, Nico Brøchner a semnat cu Bissell Development (cunoscută în trecut ca Bontrager), echipa manageriată de Axel Merckx, şi este foarte motivat să se facă remarcat în curse ca Turul Californiei sau Turul Danemarcei, împotriva unor rutieri de World Tour. Dacă îşi va atinge obiectivele fixate pentru 2014, atunci e foarte posibil să îl găsim în lotul unei grupări de World Tour la startul sezonului următor.

– Nico, cum ai luat contact cu ciclismul?

Am început să concurez când aveam 11 ani. Am jucat fotbal atunci când eram mic, dar căutam ceva mai solicitant din punct de vedere fizic şi mai individualist, iar după ce am urmărit Turul Franţei într-o vară, am început să concurez prin cartier împreună cu fratele meu şi câţiva prieteni, iar după aceea m-am înscris la un club local de ciclism şi am obţinut prima mea licenţă.

– Ai avut un idol sau un rutier pe care l-ai apreciat în mod deosebit?

Întotdeauna mi-a plăcut să urmăresc sprinturile, datorită acţiunii şi imprevizibilităţii. De asemenea, sprintul este un punct forte de-al meu, aşa că a fost normal să îi urmăresc pe cicliştii rapizi din pluton. Atunci când am început să fac asta, numele mari erau Robbie McEwen şi Tom Boonen, iar ei au fost câţiva dintre cicliştii pe care i-am apreciat în mod deosebit.

– Cum au fost primii ani petrecuţi în Danemarca?

Am multe amintiri frumoase din acei ani şi privind în urmă la ceea ce m-a determinat să mă apuc de ciclism, mă ajută să rămân motivat. Îmi amintesc când concuram doar pentru distracţie, cum mergeam la antrenamente cu prietenii în timpul verii şi cât de mult m-am bucurat de acea perioadă.

– Ce te-a determinat să vii în Statele Unite?

Am decis să fac pasul acesta pentru că îmi doream să încerc ceva nou. Am concurat vreme de opt ani în Europa şi m-am gândit că dacă mă voi descurca pe cont propriu şi voi participa în alte curse împotriva unor rutieri noi, mă va ajuta să devin mai bun şi cred că asta s-a şi întâmplat. Primul meu sezon, 2013, a avut multe suişuri şi coborâşuri, dar până la urmă s-a terminat cu bine, în Turul Albertei, acolo unde m-am implicat în câteva etape alături de unii dintre cei mai buni sprinteri din lume. Asta m-a ajutat să câştig multă experienţă şi încredere, pe care le pot folosi anul acesta în toate cursele mari în care voi alerga pentru Bissell Developement Team.

– Ai obţinut deja un rezultat foarte bun, tricoul verde, în Redlands Classic. Presupun că a reprezentat o injecţie puternică de moral.

Într-adevăr, aşa a fost, mai ales pentru că a fost vorba despre tricoul verde şi sunt foarte mândru de felul cum l-am câştigat. Am mers într-o evadare lungă în două ocazii şi am câştigat punctele puse în joc la sprint. Faptul că m-am simţit bine în cursă şi le-am demonstrat celorlalţi că sunt capabil să obţin un rezultat important, mi-a crescut încrederea şi mi-a oferit motivaţia necesară la antrenamente.

– Îţi cunoşti programul pentru următoarele luni?

În acest moment, mă antrenez în Colorado pentru a mă obişnui cu altitudinea şi merg pe căţărări mai lungi înainte de Turul Gila. După Gila, voi merge în California să mă pregătesc pentru Turul Californiei, acolo unde sper să arăt de ce sunt în stare în câteva finişuri la sprint şi să îmi ajut colegii în etapele în care pot obţine un rezultat mai bun decât mine. După California, mă voi întoarce în Europa, pentru Campionatele Naţionale, iar apoi voi lua o scurtă pauză de la curse, astfel încât să mă recuperez.

– Şi ce obiective ai pentru 2014?

Vreau să mă descurc bine în fiecare cursă în care voi concura anul acesta, însă sunt conştient că trebuie să mă fac remarcat în câteva ocazii anume dacă vreau să merg la o echipă mai mare anul viitor. Turul Californiei este principalul meu obiectiv în primăvară, în timp ce Turul Danemarcei şi Turul Albertei vor fi obiectivele mele din toamnă.

– Ştiu că iubeşti clasicele. De ce anume?

Iubesc clasicele datorită caracterului lor imprevizibil. Multe scenarii diferite pot apărea şi mulţi rutieri se pot impune. În acelaşi timp, sunt întotdeauna cele mai dificile curse, în special cele din nordul Europei, care de obicei sunt influenţate de vremea capricioasă, ce le face şi mai dure.

– Ce clasică visezi să câştigi?

Clasica mea favorită este Paris-Roubaix şi visez ca într-o bună zi să fiu capabil să mă descurc foarte bine la acea cursă. Totuşi, ca să fiu mai realist, cred că mă voi descurca mai bine în clasice mai prietenoase cu sprinterii, cum ar fi Gent-Wevelgem sau Paris-Tours.

– Există vreo şansă să devii profesionist în 2015?

Nu există nicio îndoială că nu e ceva să îmi doresc mai mult decât să devin profesionist cât mai curând posibil, dacă voi dovedi de ce sunt în stare. M-am gândit la ce echipe mi s-ar potrivi, dar în momentul de faţă e prea devreme să spun dacă voi face acest pas anul viitor.

Liège–Bastogne–Liège 2014 Trailer

Rutierul săptămânii

Philippe Gilbert a revenit, iar senzaţia este că belgianul a dat timpul înapoi, până în 2010 sau 2011, când era unul dintre cei mai buni rutieri ai plutonului şi pornea cu un avantaj în faţa oponenţilor încă de la start. După ce la jumătatea săptămânii trecute şi-a adjudecat Brabantse Pijl, fostul campion mondial a oferit o reprezentaţie de zile mari în Amstel Gold Race, unde nu doar că s-a impus pentru a treia oară, dar a şi stabilit un nou record de ascensiune pe Cauberg. Practic, Gilbert se identifică cu dealul olandez, pe lângă succesele din Amstel mai câştigând acolo şi tricoul curcubeu, în 2012.

La fel de adevărat este că nu doar forma belgianului a fost impresionantă, ci şi strategia aleasă de BMC, care a fost excelentă. Mai întâi, echipa americană l-a trimis pe Greg Van Avermaet în frunte, când mai erau 40 de kilometri, obligându-le pe celelalte formaţii să ducă trena, pentru ca apoi, când s-a intrat pe Cauberg, să iasă la atac cu Samuel Sanchez, păcălindu-i astfel pe principalii adversari ai lui Gilbert şi deschizându-i acestuia calea către un nou succes în Amstel Gold Race, ciclistul originar din Valonia urcând pe locul secund într-un clasament all-time acolo.

După doi ani şi jumătate frustranţi, în care titlului mondial de la Valkenburg i-au fost adăugate doar trei victorii de etapă în Turul Spaniei, Philippe Gilbert (ajutat şi de Valerio Piva, unul dintre cei mai inteligenţi directori sportivi din pluton) şi-a regăsit nu doar picioarele, dar şi moralul, iar aceste aspecte l-au ajutat să devină din nou rutierul dominant în clasicele valonate. Dacă la toate cele menţionate mai sus se adaugă şi o foame uriaşă de victorii, belgianul nu are cum să nu fie considerat principalul favorit în Liège-Bastogne-Liège.

Amstel Gold Race 2014

Amstel Gold Race 2014

O cursă de o zi cu unul dintre cei mai vechi sponsori din ciclism, dar şi singura clasică batavă, Amstel Gold Race a avut o istorie zbuciumată încă de la prima ediţie, cu greu găsindu-şi un loc în Olanda, dar şi în calendarul profesionist, în ciuda numelor mari prezente pe lista învingătorilor. În 1966, cei doi organizatori, Ton Vissers şi Herman Krott, au fost nevoiţi să schimbe traseul de mai multe ori, după ce s-au lovit de refuzul unor primării de a-i permite caravanei să treacă prin oraşele respective. Câteva decenii mai târziu, parcursul şi profilul lui Amstel Gold Race au continuat să fie modificate, iar cursa a fost considerată multă vreme “Cenuşăreasa” Ardenilor, deoarece încheia acest triptic, iar interesul pentru ea nu era foarte ridicat.

Lucrurile au început să arate mai bine începând cu 2003, atunci când clasica olandeză a fost mutată la începutul săptămânii Ardenilor, o decizie extrem de inspirată, deoarece Amstel a ajuns să contribuie la tensiunea creată în jurul acestei perioade, după ce, până atunci, entuziasmul şi atmosfera intrau pe o pantă descendentă imediat cum se încheia Liège–Bastogne–Liège, care o preceda. Astfel, Amstel Gold Race a ajuns să fie privită cu mai mult interes şi respect, atât de fani, cât şi de rutieri, o victorie aici fiind pentru mulţi principalul obiectiv al sezonului.

Traseul

Profilul va fi aproape identic cu cel de anul trecut, organizatorii punând în calea rutierilor multe drumuri înguste şi 34 de dealuri, ce însumează o diferenţă pozitivă de nivel de peste 4000 de metri. Primul va fi Slingerererberg şi va apărea după doar 9,4 kilometri, iar ultimul, în mod tradiţional, va fi Cauberg, care va fi trecut de trei ori pe parcursul zilei. Evident, o evadare se va afla în prim-plan încă de la început, iar aceasta ar trebui să fie foarte numeroasă, echipele mai slab cotate sau cele care nu vor dori să ducă trena fiind aşteptate să îşi trimită oameni în frunte.

Caravana va apăsa pedala de acceleraţie după ce se va trece de borna care va anunţa că au fost parcurşi 200 de kilometri, pentru că imediat va apărea Kruisberg, o ascensiune scurtă, de numai 700 de metri, dar cu o pantă maximă foarte dură, de 15%, pe care se poate realiza o selecţie importantă. Cicliştii distanţaţi acolo nu vor avea nicio şansă să revină, deoarece apoi se va trece peste Eyserbosweg (1,1 kilometri, pantă medie 7,4%), unde se va merge din nou la o viteză foarte ridicată, ce va ridica destule probleme.

Penultima căţărare a zilei va fi Bemelerberg, care se poate transforma într-o excelentă rampă de lansare pentru cei ce vor dori să evite bătălia decisivă de pe Cauberg. Bemelerberg are doar 900 de metri şi o pantă moale, însă îi poate lua pe nepregătite pe mulţi dintre favoriţi, mai ales dacă un grup se va forma şi se va desprinde la zece secunde. Obstacolul final va fi Cauberg (900 de metri, pantă medie 7,5%), însă cursa nu se va încheia acolo, deoarece până la sosire vor mai fi 1800 de plat, pe un drum expus vânturilor. Tocmai de aceea, un atac reuşit pe Cauberg nu va fi sinonim cu victoria, rutierii ce vor lua un avans având de tras serios până la final.

Favoriţii

Alejandro Valverde porneşte cu prima şansă la victorie în ceea ce este singura clasică din Ardeni care nu figurează în palmaresul său. Spaniolul e într-o formă foarte bună încă din luna februarie, iar asta s-a concretizat până acum în şapte victorii, însă niciuna nu a fost de World Tour. Ciclistul lui Movistar se va afla în faţa unui test important, în care va trebui să arate că a lăsat în urmă strategia defensivă din cauza căreia a ratat multe succese de-a lungul anilor. Este adevărat că Valverde nu e obligat să atace, datorită vitezei pe care o posedă, dar dacă va lăsa totul pentru sprint, după 251 de kilometri, atunci s-ar putea să aibă din nou regrete la final.

La jumătatea săptămânii, în Brabantse Pijl, Philippe Gilbert a arătat că şi-a amintit să câştige, bifând prima victorie după doi ani şi jumătate într-o cursă de o zi (fără a pune la socoteală Campionatele Mondiale). Totuşi, belgianul nu mai este cel din 2011, nivelul şi stilul din ultima vreme fiind similare cu ce a arătat înainte de acel annus mirabillis. Un atac al lui Gilbert pe Cauberg este aşteptat de toată lumea, dar şansele ca rutierul lui BMC să se desprindă decisiv nu par foarte mari, iar asta înseamnă că fostul campion mondial va trebui să se bazeze mult pe inteligenţă.

Anul trecut, la doar a doua participare, Michal Kwiatkowski a terminat pe patru, în acelaşi timp cu învingătorul, iar acel rezultat, la care se adaugă forma foarte bună, îl recomandă pe polonez la o victorie ce ar veni la 49 de ani după succesul lui Jean Stablinski, un francez cu părinţi polonezi. Tânărul ciclist al Omegăi Pharma-Quick Step poate ataca, poate sprinta şi are suficiente resurse după o cursă lungă, iar prezenţa în echipă a olandezului Wout Poels, un excelent joker, care poate încerca o acţiune à la Kreuziger, îi garantează că îşi poate păstra praful de puşcă uscat până la final.

Katusha vine cu o trupă solidă, din care fac parte Joaquim Rodriguez şi Daniel Moreno, însă niciunuia dintre aceştia nu i se potriveşte finalul. Nu doar că panta de pe Cauberg nu este suficient de dură pentru cei doi calităţile celor doi spanioli, dar din vârf mai urmează 1800 de metri de plat, pe care pot fi ajunşi de un eventual grup. Singura şansă ca vreunul dintre ei să câştige este să mizeze totul pe un atac dat pe Bemelerberg, penultimul deal al zilei, o strategie cu care i-ar surprinde pe mulţi.

În schimb, Lampre-Merida e una dintre marile favorite, deoarece va avea la start trei oameni care se pot impune. Primul ar fi Damiano Cunego, campionul din 2008, care a arătat în Turul Ţării Bascilor că traversează o perioadă foarte bună, cum nu a mai avut de câţiva ani. Compatriotul său, Diego Ulissi, visează de două sezoane la un succes în Ardeni, însă italianul, foarte bun pe căţărări, dar şi la sprint, nu a mai strălucit de săptămâni bune şi trebuie să arate că a ajuns din nou la nivelul excelent din ianuarie şi februarie. În fine, Lampre se va mai baza şi pe portughezul Rui Costa, campionul mondial, care este aşteptat să stea la pândă şi să profite de o oportunitate imediat cum aceasta se va ivi, la fel ca la Florenţa.

Simon Gerrans a avut un debut excelent de 2014, dar problemele de sănătate l-au dat înapoi, iar australianul a ratat multe obiective. Recent, liderul echipei Orica-GreenEdge a început să îşi intre în formă, aspect ce a putut fi remarcat în Turul Ţării Bascilor şi în Brabantse Pijl, iar în Amstel, dacă îşi va găsi picioarele avute în ianuarie, va fi un om extrem de periculos. Orica-GreenEdge va miza şi Michael Matthews, însă fostului campion mondial de tineret îi lipseşte experienţa atât de importantă într-o astfel de cursă.

Daniel Martin s-a arătat foarte încrezător în şansele sale, dar traseul cursei de duminică nu e atât de mult pe gustul său, câştigătorul din Liège-Bastogne-Liège neavând punch-ul necesar pentru a face diferenţa pe o ascensiune precum Cauberg. Mult mai bine arată colegii săi de la Garmin-Sharp, Tom-Jelte Slagter, care poate da un atac puternic pe ultimul deal, şi Nathan Haas, un rutier nebăgat în seamă de mulţi, dar care este capabil de o surpriză, mai ales dacă se ajunge la sprint, o variantă foarte probabilă.

Dezamăgitor în Turul Ţării Bascilor, unde a concurat după un cantonament la altitudine, Bauke Mollema vrea să îşi ia revanşa pe teren propriu şi să devină primul batav din ultimii 13 ani triumfător în Amstel Gold Race. Totuşi, având în vedere calitatea plutonului de aici, e greu de crezut că poate spera la mai mult de un top cinci, lucru valabil şi pentru francezul Tony Gallopin, un ciclist din ce în ce mai bun, dar căruia îi lipseşte explozia. Pe lista outsiderilor se mai află Frank Schleck, învingătorul din 2006, belgianul Bjorn Leukemans, un rutier capabil de lucruri mari pe un astfel de traseu, Romain Bardet (care a impresionat acum doi ani, când a fost prezent într-o lungă evadare), Thomas Voeckler, Davide Rebellin, Simon Geschke, dar şi Greg Van Avermaet, cu condiţia să primească mână liberă de la BMC.

Date statistice

– Jan Raas a obţinut cele mai multe victorii, cinci, între 1977 şi 1982

– Michael Boogerd şi Jan Raas împart recordul de clasări pe podium, şapte

– Ierarhia pe naţiuni este condusă de Olanda, care a adunat 17 succese până acum

– Bernard Hinault e ultimul campion mondial care s-a impus în Amstel Gold Race, la ediţia din 1981

– De la Bjarne Riis, în 1997, niciun alt câştigător de Tur al Franţei nu şi-a mai adjudecat clasica olandeză

– Singurii cicliştii din afara Europei care au triumfat aici sunt Phil Anderson (Australia) şi Alexandr Vinokourov (Kazahstan)

– Cea mai mare diferenţă între primul şi al doilea clasat a fost înregistrată în 1976, când Freddy Maertens l-a învins pe Jan Raas pentru patru minute şi 29 de secunde

– Ediţia inaugurală, desfăşurată în 1966, a fost şi cea mai lungă (302 kilometri)

– Davide Rebellin are cele mai multe participări, 15, fără a o pune la socoteală şi pe cea de anul acesta

– La 23 de ani şi 44 de zile, Gerrie Knetemann e cel mai tânăr învingător; cel mai vârstnic câştigător este Joop Zoetemelk, la 40 de ani şi 153 de zile

George Hincapie talks about the Spring Classics

Alexander Kristoff, Fabian Cancellara, and Niki Terpstra were the riders who shared the spoils in the first three Monuments of the season: Milan-Sanremo, Tour of Flanders, and Paris-Roubaix. In the last weeks, we’ve had some great racing, entertainment, drama, and memorable moments, that make this Spring campaign one of the best in recent years. A former rider with top 10 placings in all these races, George Hincapie agreed to share his opinions on what happened so far in the Classics.

– Mister Hincapie, let’s start with the first big Monument of the season, Milan-Sanremo. What do you think of it?

As always, Milan-Sanremo was a very tough race and the weather played an important part also this year. I was glad for Alexander Kristoff, we were teammates at BMC for two seasons, he is a great guy and deserved to win. For some years now, Kristoff is developing and he’s turning into one of the best Classics riders out there. He’s a complete rider, capable of fighting for the win not only in Sanremo, but also in Flanders and Roubaix.

– Many are saying that the Tour of Flanders was the best one-day race of the year so far. How did you enjoy it?

It was a really exciting race. Fabian Cancellara was good as always, he did a great effort to catch Greg Van Avermaet without help from Sep Vanmarcke, who was also riding very well. At the end, Cancellara even fooled me when I was watching at TV. When he had a gel with six kilometers to go, I thought he wasn’t feeling great, and he also had some trouble closing the gap when the Stijn Vanderbegh attacked. He fooled me, I didn’t think he could be so great in the sprint, but he was. He played some excellent poker.

– Many have criticized Omega Pharma-Quick Steps’ tactics for the Tour of Flanders. Where do you stand?

Tactics is one thing, but real time racing is another. When Van Avermaet attacked, Vanderbergh was on his wheel, and in a moment like that you have to go. You don’t know if the breakaway will stay away, but you have to go. In the pack there were four Omega guys and their job was to send someone in the attack. It wasn’t good for Van Avermaet that Vandenbergh didn’t pull, but there isn’t much he could have done. It’s true that Omega wanted Tom Boonen to win, and you can’t count him out, even if he had all these problems, because he is a three-time winner, but I don’t think it was all or nothing for Boonen, it didn’t seem that way, as Niki Terpstra and Zdenek Stybar were also in that group. And on the Oude Kwaremont, where everybody knew that Cancellara will attack, we could see it wasn’t Boonen’s day.

– One week later, Omega Pharma-Quick Step did a very good team work and landed the win in Paris-Roubaix.

Indeed, they did a great team race, Boonen played a really good team card and went out early, while Niki Terpstra took advantage of this work and also of the other riders hesitation. It’s true that before Terpstra came to the front group, we had Cancellara, Degenkolb, Vanmarcke, and Sagan there, but those four guys, even if they wanted to stay away, they all knew that they have the same chances in a sprint. On paper, Degenkolb was the fastest, but things change after 260 kilometres. They were tired, not so comfortable with each other and the Omega guys were there. When you are so close, only ten seconds behind, you know you still have a chance, mentally it’s easier to come back.

– One of the riders who were in contention at Roubaix, Peter Sagan, was a hot favourite to win a Monument at the start of the season, but he didn’t do it and even failed to finish in the top three. What didn’t work?

It seemed to me that he just raced a lot, he did all the races in the Spring. He raced since January, races in February, in March he again did it, raced all the races before Milan-Sanremo, afterwards he did the first cobbled Classics, then he went in De Panne, and won a stage there. In my opinion, you need every bit of energy possible, and I feel he could have skipped De Panne. Most of the favourites weren’t in that race, there was no reason to ride it. Sagan was in a great form at the start of the season, but he was very tired when it came to the important races. There’s also a mistake of the management, they know he’s a young rider and he’ll do what they tell him, but if they really want to win all the big races, they should do things more wisely, save him a bit for the Monuments, where you need every bit of energy, especially as he doesn’t have a strong team. Sagan is an incredible rider, a very good bike-handler, who can win the Tour of Flanders, Liège–Bastogne–Liège, and even Paris-Roubaix. I don’t see him capable of mixing the cobbles with the Ardennes in a season, so he should focus for now on Flanders.

– Next season, Fabian Cancellara and Tom Boonen will be 34-years old, among the veterans of the peloton. Can they still win a Monument, with all those young guns around them?

I think so. Cancellara can still blow everybody apart on the Oude Kwaremont, only one rider could stay with him this year. He is still incredible strong. Cancellara and Boonen don’t seem to be slowing down yet. And the experience they have in the Tour of Flanders and Paris-Roubaix is very important, as the legs.

Despre clasicele de primăvară, cu George Hincapie

Alexander Kristoff, Fabian Cancellara şi Niki Terpstra sunt rutierii care şi-au împărţit victoriile în primele trei Monumente ale sezonului: Milano-San Remo, Turul Flandrei şi Paris-Roubaix. În ultimele săptămâni, am avut parte de curse foarte bune, spectacol, dramatism şi momente memorabile, elemente care au făcut din această campanie de primăvară una extrem de reuşită. Fost ciclist cu clasări în top zece în toate aceste curse, George Hincapie şi-a făcut timp să ofere pentru Cafe Roubaix o analiză a Monumentelor desfăşurate până acum.

– Domnule Hincapie, să începem cu prima mare clasică a stagiunii, Milano-San Remo. Ce impresii v-a lăsat?

Ca întotdeauna, Milano-San Remo a fost o cursă foarte dificilă, iar vremea a jucat un rol important şi anul acesta. M-am bucurat pentru Alexander Kristoff, am fost colegi la BMC timp de două sezoane, e un băiat extraordinar şi a meritat să câştige. De câţiva ani, Kristoff continuă să progreseze şi se transformă într-unul dintre cei mai buni rutieri de clasice din pluton. E un ciclist complet, capabil să lupte pentru victorie nu doar în Milano-San Remo, ci şi în Turul Flandrei şi în Paris-Roubaix.

– Mulţi sunt de părere că Turul Flandrei a fost cea mai bună clasică a sezonului. V-a plăcut?

A fost o cursă cu adevărat palpitantă. Fabian Cancellara a fost din nou foarte bun, a depus un efort însemnat pentru a-l prinde pe Greg Van Avermaet, fără a fi ajutat de Sep Vanmarcke, care la rândul său a concurat la un nivel ridicat. Pe final, când mă uitam la televizor, Cancellara m-a păcălit şi pe mine. Atunci când a primit un baton energizant cu doar şase kilometri rămaşi până la sosire, am crezut că nu se simte bine, mai ales că a avut ceva probleme în a răspunde atacului dat de Stijn Vandenbergh. M-a păcălit, nu credeam că poate fi atât de bun la sprint, dar a fost. A jucat un poker excelent.

– Mulţi au criticat tactica Omegăi Pharma-Quick Step în Turul Flandrei. Dumneavoastră ce părere aveţi despre strategia aleasă?

Tactica e un lucru, dar ciclismul la faţa locului e un cu totul alt lucru. Atunci când Van Avermaet a atacat, Vandenbergh se afla chiar în roata lui şi într-un astfel de moment trebuie să pleci imediat. Nu ai de unde să ştii dacă evadarea va rezista, dar trebuie să mergi. În grupul iniţial erau patru rutieri de la Omega, iar misiunea lor era să trimită pe cineva în atac. Nu a fost bine pentru Van Avermaet că Vandenbergh nu a colaborat, însă nu a avut ce face în această privinţă. E adevărat că Omega şi-a dorit ca Tom Boonen să se impună, şi chiar dacă a avut toate acele probleme, nu putea fi exclus din calcule, deoarece e triplu câştigător al cursei. Totuşi, nu cred că strategia s-a făcut în jurul lui Boonen, nu a părut să fie aşa, deoarece Niki Terpstra şi Zdenek Stybar se aflau tot în acel grup. Apoi, pe Oude Kwaremont, acolo unde toată lumea ştia că Fabian Cancellara va ataca, a fost evident că nu va fi ziua lui Boonen.

– O săptămână mai târziu, Omega Pharma-Quick Step a făcut o excelentă muncă de echipă şi a obţinut victoria în Paris-Roubaix.

Într-adevăr, a depus un efort fantastic, Tom Boonen a jucat bine una dintre cărţile echipei şi a plecat devreme, în timp ce Terpstra a profitat de această muncă şi de ezitarea celorlalţi ciclişti. E adevărat că înainte ca Terpstra să ajungă în grupul din faţă, i-am avut pe Cancellara, Degenkolb, Vanmarcke şi Sagan acolo, dar cei patru, chiar dacă îşi doreau să rămână în frunte, ştiau că au şanse egale la sprint. Pe hârtie, Degenkolb era cel mai rapid, însă lucrurile se schimbă după 260 de kilometri. Erau obosiţi, nu se simţeau prea bine unul în compania celuilalt, iar rutierii Omegăi nu se aflau departe. Când eşti atât de aproape, la doar zece secunde în urmă, eşti conştient că mai ai o şansă şi îţi este mai uşor din punct de vedere mental să revii.

– Unul dintre cicliştii amintiţi mai sus, Peter Sagan, a fost mare favorit la startul sezonului să câştige un Monument, dar nu a făcut-o şi nici măcar nu s-a clasat pe un podium. Ce nu a mers?

Din punctul meu de vedere, a concurat prea mult. A participat în toate cursele din primăvară, a început sezonul în ianuarie, a mers în curse în februarie, în martie din nou, a luat startul în toate competiţiile dinainte de Milano-San Remo, apoi au urmat primele clasice pe pavate şi Cele Trei Zile de la De Panne, unde a şi câştigat o etapă. Părerea mea este că ai nevoie de fiecare strop de energie posibil şi cred că ar fi trebuit să sară peste De Panne. Sagan s-a aflat într-o formă foarte bună la startul sezonului, dar s-a prezentat obosit în cursele cu adevărat importante. Aici este şi greşeala staff-ului tehnic, care ştie că el este un rutier tânăr şi face orice i se cere, dar dacă cei de acolo vor să se impună în clasicele mari, ar trebui să aibă o abordare mult mai calculată şi să îl odihnească înainte de Monumente, unde ai nevoie de fiecare picătura de energie, mai ales dacă nu te poţi baza pe o echipă puternică. Sagan este un rutier incredibil, cu abilităţi tehnice foarte bune, care poate câştiga Turul Flandrei, Liège–Bastogne–Liège şi chiar Paris-Roubaix. Nu îl văd capabil să concureze într-un sezon atât în clasicele pe pavate, cât şi în cele din Ardeni, aşa că cel mai bine ar fi să se concentreze momentan pe Turul Flandrei.

– Anul viitor, Fabian Cancellara şi Tom Boonen vor avea 34 de ani şi se vor număra printre veteranii plutonului. Mai pot câştiga un Monument cu atât de mulţi rutieri tineri prin preajmă?

Cred că da. Cancellara în continuare poate da atacuri prin care să scape de ceilalţi, să ne amintim de Oude Kwaremont, acolo unde un singur ciclist a rămas alături de el. Încă este incredibil de puternic. El şi Boonen nu par să îşi piardă ritmul, iar experienţa pe care o au în Turul Flandrei şi în Paris-Roubaix contează enorm, la fel ca şi picioarele.

Ierarhiile World Tour după Paris-Roubaix

Clasamentul individual:

1 – Alberto Contador – 308 puncte

2 – Fabian Cancellara – 260 de puncte

3 – Niki Terpstra – 200 de puncte

4 – Sep Vanmarcke – 200 de puncte

5 – Peter Sagan – 183 de puncte

6 – John Degenkolb – 174 de puncte

7 – Alexander Kristoff – 151 de puncte

8 – Nairo Quintana – 137 de puncte

9 – Jean-Christophe Peraud – 132 de puncte

10 – Geraint Thomas – 125 de puncte

Clasamentul pe echipe:

1 – Omega Pharma-Quick Step – 543 de puncte

2 – Katusha – 382 de puncte

3 – AG2R – 380 de puncte

4 – Tinkoff-Saxo – 379 de puncte

5 – Trek Factory Racing – 349 de puncte

6 – BMC – 334 de puncte

7 – Movistar – 333 de puncte

8 – Sky – 326 de puncte

9 – Belkin – 258 de puncte

10 – Giant-Shimano – 207 puncte

Clasamentul pe naţiuni:

1 – Spania – 605 puncte

2 – Belgia – 454 de puncte

3 – Franţa – 381 de puncte

4 – Australia – 366 de puncte

5 – Marea Britanie – 315 puncte

6 – Columbia – 301 puncte

7 – Olanda – 290 de puncte

8 – Elveţia – 260 de puncte

9 – Germania – 214 puncte

10 – Slovacia – 193 de puncte

Rutierul săptămânii

Alberto Contador s-a impus în Turul Ţării Bascilor, Alessandro Petacchi – la 40 de ani – şi-a adjudecat Grand Prix Pino Cerami, însă rutierul săptămânii nu are cum să nu vină din Paris-Roubaix, al treilea Monument al sezonului, acolo unde Niki Terpstra a obţinut cea mai mare victorie a carierei, una la care visa de mic, atunci când batavii nu aveau un ciclist pentru această cursă, aflându-se într-o evidentă criză de rezultate. Profitând de tactica foarte bună a echipei sale şi de avantajul numeric oferit de Omega Pharma-Quick Step în grupul de frunte, ciclistul în vârstă de 29 de ani a decolat în ultimii şase kilometri şi a ajuns singur pe velodrom, devenind doar al şaselea olandez din istorie triumfător în “Infernul Nordului”.

Un om care mereu s-a pus în slujba echipei, un “locotenent” cum puţini există în clasicele nordului la ora actuală, Terpstra s-a transformat din rutierul care îl lansa pe Tom Boonen către victorie, în 2012, într-un câştigător meritoriu de Paris-Roubaix, la capătul uneia dintre cele mai frumoase ediţii din ultima vreme. Triumful de duminică a încununat un sezon de vis, în care batavul a mai bifat succese în Turul Qatarului şi Dwars door Vlaanderen (până la el, doar compatriotul lui, Jan Raas, se mai impusese în semi-clasica belgiană şi în Paris-Roubaix în acelaşi an).

Un “ucenic” al lui Servais Knaven – precedentul olandez învingător în “Regina Clasicelor” – în perioada petrecută la Milram, Niki Terpstra a devenit acum unul dintre cei mai importanţi ciclişti de clasice din pluton, un om pe care nimeni nu îşi mai permite să îl subestimeze. Tot ce rămâne de văzut este dacă va continua alături de Omega Pharma-Quick Step, în condiţiile în care acolo nu va fi niciodată lider principal, cât timp Boonen se va afla prin preajmă. Cu belgianul acolo, dar şi Zdenek Stybar, Stijn Vandenbergh şi Guillaume Van Keirsbulck, e greu de crezut că statutul lui Terpstra se va schimba semnificativ, chiar şi după acest succes. Tocmai de aceea, nu ar fi exclus ca 2015 să îl găsească la o altă echipă, care să îi ofere libertate absolută în cursele de o zi.

Post Navigation

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 30 other followers