Cafe Roubaix

Campionii naţionali din 2012

La finalul săptămânii trecute s-au desfăşurat Campionatele Naţionale, iar câteva rezultate sunt demne de remarcat:

• Franco Pellizotti a obţinut o victorie superbă în cursa pe şosea, primul succes după revenirea în ciclism. Nu am văzut tot ce s-a întâmplat în week-end, dar Campionatele Italiei au fost cele mai frumoase, în opinia mea. Pe lângă succesul emoţionant al rutierului echipei Androni Giocattoli-Venezuela, nu trebuie trecut cu vederea nici locul trei al lui Moreno Moser, care a arătat încă o dată că va fi un ciclist imens.
• Rămân în Italia, dar la contratimp, acolo unde Dario Cataldo a câştigat, cu un avans de doar două secunde în faţa campionului din 2011, Adriano Malori. Un alt specialist, Marco Pinotti, a terminat pe ultima treaptă a podiumului.
• Surpriză de proporţii în Norvegia, la contratimp: Reidar Bohlin Borgersen, un ciclist obişnuit mai mult cu velodromul, l-a învins pe Edvald Boasson Hagen, marele favorit, pentru 11 secunde. În vârstă de 32 de ani, Borgersen este component al echipei Joker Merida, cea care l-a lansat pe Boasson Hagen.
• Cursa pe şosea din Rusia a fost dominată de rutierii Katushei, formaţie care i-a dat pe primii şase clasaţi. La contratimp, victorie tot pentru echipa din Rusia, prin Denis Menchov, aflat la cel dintâi titlu al carierei.
• În Spania, Luis Leon Sanchez a egalat recordul lui Ivan Gutierrez, de patru victorii la contratimp, în timp ce în Elveţia, Fabian Cancellara a stabilit un nou record, după ce s-a impus pentru a şaptea oară în cursa de contratimp. În Luxemburg, Bob Jungels a triumfat la sub 23 de ani, iar timpul său a fost cu un minut mai valoros decât cel al câştigătorului de la seniori, Ben Gastauer. Asta spune multe!
• Omega Pharma-Quick Step este echipa care are cei mai mulţi campioni, opt. Dintre formaţiile de World Tour, doar patru nu au obţinut un titlu naţional: Euskaltel, Lampre, Lotto-Belisol şi Saxo Bank.

Cursa de contratimp:

Africa de Sud – Reinardt Janse van Rensburg (MTN Qhubeka)

Australia – Luke Durbridge (Orica-GreenEdge)

Belarus – Branislau Samoilau (Movistar)

Canada – Svein Tuft (Orica-GreeenEdge)

Cehia – Jan Barta (Team NetApp)

Croaţia – Vladimir Miholjevic (Acqua & Sapone)

Curaçao – Marc de Maar (UnitedHealthcare)

Danemarca – Jakob Fuglsang (RadioShack-Nissan)

Elveţia – Fabian Cancellara (RadioShack-Nissan)

Estonia – Rein Taaramäe (Cofidis)

Franţa – Sylvain Chavanel (Omega Pharma-Quick Step)

Germania – Tony Martin (Omega Pharma-Quick Step)

Italia – Dario Cataldo (Omega Pharma-Quick Step)

Kazahstan – Dimitriy Gruzdev (Astana)

Letonia – Gatis Smukulis (Katusha)

Lituania – Ramunas Navardauskas (Garmin-Barracuda)

Luxemburg – Ben Gastauer (AG2R)

Norvegia – Reidar Bohlin Borgersen (Joker-Merida)

Olanda – Lieuwe Westra (Vacansoleil)

Polonia – Maciej Bodnar (Liquigas)

România – Andrei Nechita (Generali Videa)

Rusia – Denis Menchov (Katusha)

Slovacia – Peter Velits (Omega Pharma-Quick Step)

Spania – Luis Leon Sanchez (Rabobank)

S.U.A. – David Zabriskie (Garmin-Barracuda)

Suedia – Gustav Larsson (Vacansoleil)

Ucraina – Andriy Grivko (Astana)

Venezuela – Tomas Gil (Androni Giocattoli-Venezuela)

Cursa pe şosea:

Africa de Sud – Robert Hunter (Garmin-Barracuda)

Australia – Simon Gerrans (Orica-GreenEdge)

Belarus – Yauheni Hutarovich (FDJ)

Belgia – Tom Boonen (Omega Pharma-Quick Step)

Croaţia – Vladimir Miholjevic (Acqua & Sapone)

Elveţia – Martin Kohler (BMC)

Estonia – Tanel Kangert (Astana)

Franţa – Nacer Bouhanni (FDJ)

Germania – Fabian Wegmann (Garmin-Barracuda)

Irlanda – Matthew Brammeier (Omega Pharma-Quick Step)

Italia – Franco Pellizotti (Androni Giocattoli-Venezuela)

Japonia – Yukihiro Doi (Argos-Shimano)

Kazahstan – Assan Bazayev (Astana)

Letonia – Aleksejs Saramotins (Cofidis)

Lituania – Gediminas Bagdonas (An Post-Sean Kelly)

Luxemburg – Laurent Didier (RadioShack-Nissan)

Marea Britanie – Ian Stannard (Sky)

Moldova – Alexandr Pliuschin (Leopard Trek)

Norvegia – Edvald Boasson Hagen (Sky)

Olanda – Niki Terpstra (Omega Pharma-Quick Step)

Polonia – Michal Golas (Omega Pharma-Quick Step)

Portugalia – Manuel Cardoso (Caja Rural)

România – Carol Eduard Novak (Tuşnad Cycling Team)

Rusia – Eduard Vorganov (Katusha)

Slovacia – Peter Sagan (Liquigas)

Slovenia – Borut Bozic (Astana)

Spania – Francisco Ventoso (Movistar)

S.U.A. – Timothy Duggan (Liquigas)

Ucraina – Andriy Grivko (Astana)

Uzbekistan – Sergey Lagutin (Vacansoleil)

Venezuela – Miguel Ubeto (Androni Giocattoli-Venezuela)

America’s Got Talent

Girobio s-a încheiat de câteva zile, însă doar acum am apucat să scriu ceva despre ce s-a întâmplat acolo, deoarece am terminat de urmărit rezumatele celor nouă etape. Mi-a placut mult ediţia din acest an, aş spune că a fost una dintre cele mai frumoase curse din 2012 (da, chiar dacă a fost la sub 23 de ani). Evident, un rol important l-a avut Joe Dombrowski, pe care probabil că mulţi şi-l amintesc din Turul Californiei, acolo unde a terminat pe locul patru etapa încheiată pe Mount Baldy, după Robert Gesink, Darwin Atapuma şi Fabio Duarte.

În Girobio, Dombrowski a oferit recital în etapele montane. Mai întâi, pe Monte Terminillo, a atacat devreme dintr-un grup mic, în condiţii meteo dificile, şi a câştigat cu un avans de 50 de secunde în faţa lui Fabio Aru. Din păcate pentru el, a pierdut minute bune în ziua următoare, deoarece a spart pe celebrele strade bianche din regiunea Chianti, cu zece kilometri înainte de final. Totul s-a jucat pe Passo di Gavia, căţărare rămasă celebră după ninsoarea teribilă din Il Giro 1988, când un alt american, Andy Hampsten, a îmbrăcat tricoul roz, pe care l-a dus până la final.

Pe Gavia, Larry Warbasse a impun un ritm ridicat, după care Joe Dombrowski a atacat cu 12 kilometri înainte de sosire, i-a prins din urmă pe toţi cei aflaţi în faţa sa şi nu a lăsat pe nimeni să îi stea în roată. Americanul a mers pe dificila ascensiune până la epuizare, efortul său fiind unul incredibil. Fără să se ridice de prea multe ori din şa, ciclistul echipei Bontrager-Livestrong a pus 43 de secunde între el şi al doilea clasat, Fabio Aru, iar la final a intrat în posesia tricoului roz. Ultima zi a fost una liniştită pentru Dombrowki, care a devenit primul rutier american învingător în Girobio, cursă câştigată în trecut de Francesco Moser, Giovanni Battaglin, Marco Pantani sau Gilberto Simoni.

Un succes pe deplin meritat pentru Dombrowski, care a şi declarat în această primăvară că Il Giro este Marele Tur pe care îl preferă. În plus, victoria lui a arătat că Statele Unite au un viitor frumos în ciclism: George Hincapie, David Zabriskie, Christian Vandevelde, Levi Leipheimer şi Chris Horner se apropie de retragere, însă generaţia ce vine din urmă este demnă de luat în seamă – Tejay Van Garderen, Andrew Talansky, Taylor Phinney, Joe Dombrowski şi Lawson Craddock. Cum era normal, echipele de World Tour s-au arătat interesate de semnătura lui Dombrowski, iar cele mai mari şanse de a-l aduce, cel puţin în acest moment, se pare că le are Garmin-Barracuda.

Câteva cuvinte şi despre Fabio Aru, al doilea clasat în Girobio, la doar 25 de secunde în urma câştigătorului. În vârstă de 21 de ani, aduce la stil cu Vincenzo Nibali, fiind genul de ciclist care nu prea atacă, ci se bazează mai mult pe “motorul diesel”. Dorit de Sky, Acqua & Sapone, Farnese Vini şi Colnago, el a semnat cu Astana, unde ar putea ajunge şi compatriotul său. Un admirator al lui Marco Pantani şi Alberto Contador, Aru a ales echipa kazahă deoarece acolo se află Giuseppe Martinelli şi Paolo Tiralongo, care locuieşte în apropiere de el. Visul său, oarecum surprinzător pentru un italian, este să participe în Turul Franţei.

Premieră în Turul Elveţiei

De duminică, Rui Costa şi-a asigurat un loc în galeria celor mai valoroşi rutieri portughezi ai tuturor timpurilor, după ce a devenit cel dintâi lusitan care a câştigat Turul Elveţiei, cursă considerată a patra cea mai importantă din lume. O competiţie prestigioasă, înfiinţată în 1933, Turul Elveţiei a reprezentat pentru mulţi o pregătire înainte de Le Tour, dar asta nu a însemnat că nivelul a fost scăzut. Din contră, a fost una dintre cele mai frumoase curse din 2012, mult peste Criteriul Dauphiné, cu care s-a şi suprapus puţin. Dacă organizatorii de acolo au ales un traseu care să semene cu cel din Marea Buclă, elveţienii nu s-au abătut de la tradiţie şi au oferit un parcurs greu, care a oferit spectacol în fiecare zi, iar la final un învingător neaşteptat.

Rui Costa, un ciclist care de acum încolo şi-a trecut numele alături de cele ale lui Joaquim Agostinho, Joaquim Augusto Gomes Oliveira şi Acacio da Silva, a confirmat prin succesul din Elveţia potenţialul său, care până acum a ieşit la suprafaţă prin victorii în Turul Franţei, Cele Patru Zile de la Dunkerque sau Marele Premiu de la Montreal. E adevărat, toate succese importante, dar niciunul de anvergura unui triumf în Turul Elveţiei, cursă pe care au mai câştigat-o rutieri precum Gino Bartali, Eddy Merckx, Andy Hampsten sau Lance Armstrong.

Practic, Rui Costa a avut caracteristicile necesare pentru a se impune la general: a fost puternic pe munte (singura excepţie a venit la Arosa) şi nu a pierdut mult la contratimpul din etapa a şaptea, ba chiar şi-a mărit avansul în faţa adversarilor. Pe lângă toate aceste aspecte, lusitanul a beneficiat şi de prezenţa lui Alejandro Valverde, care l-a ajutat în permanenţă, având mereu un rol important pe ultimele căţărări. Portughezul în vârstă de 25 de ani nu a uitat contribuţia spaniolului şi după finalul de duminică l-a aşteptat pe acesta, după care l-a îmbrăţişat şi i-a mulţumit pentru ajutorul din ultima săptămână.

Nu ştiu dacă Rui Costa se poate gândi acum la Marile Tururi, i-ar fi şi greu într-o echipă cu Valverde, Juan Jose Cobo şi Nairo Quintana, însă sunt de părere că poate obţine rezultate notabile în cursele mai scurte, de 7-9 zile. Până atunci, cel mai probabil va merge în Marea Buclă din această vară, unde îi va întoarce serviciul lui Alejandro Valverde. Apoi, în funcţie de cum va decurge cursa, ar putea avea şansa la o victorie de etapă.

Alte concluzii

– Mi-a plăcut mult Thibaut Pinot. Este adevărat, francezul nu a terminat cursa, abandonând în ultima zi, însă până atunci a avut un parcurs impresionant, ocupând locul zece după opt etape. Învingător în trecut în curse ca Giro della Valle d’Aosta sau Settimana Ciclistica Lombarda, rutierul echipei FDJ (doar 22 de ani) poate deveni în sezoanele următoare un candidat serios la cel puţin un loc pe podium în Turul Franţei.

– Conştient că nu poate să îl îndepărteze pe Rui Costa pe ultima ascensiune de duminică, Frank Schleck a atacat încă de pe Glaubenberg şi a avut aproape un minut avans, însă a fost prins pe porţiunea de plat care a urmat. Acţiunea lui a arătat două lucruri: că vrea să fie liderul lui RadioShack-Nissan în Turul Franţei (şi cred că va fi după evoluţia din Elveţia) şi că va ataca în fiecare etapă cu munţi din Marea Buclă, indiferent dacă aceasta se va termina sau nu la altitudine.

– Levi Leipheimer îşi continuă revenirea după accidentarea care i-a dat peste cap prima parte a sezonului. Învingător anul trecut în Turul Elveţiei, americanul a terminat acum pe trei, la doar 21 de secunde în urma lui Rui Costa. Parcursul din ultimele nouă zile, dar şi cei peste o sută de kilometri de contratimp individual din Turul Franţei îi dau speranţe lui Leipheimer că poate obţine un top cinci în Le Tour.

– Despre Peter Sagan nu mai este nimic de spus: cele patru succese de etapă l-au dus la cota de 12 victorii în actuala stagiune. Rămâne de văzut dacă în Turul Franţei, unde vor fi toţi marii sprinteri, dar şi Philippe Gilbert, slovacul se va ridica la nivelul aşteptărilor pe care el le-a creat, prin seria sa impresionantă.

O scrisoare pierdută

Lance Armstrong este acuzat de dopaj, în mod oficial, de către Agenţia Anti-Doping din Statele Unite, care i-a interzis să participe în competiţiile de triatlon din perioada următoare. Cazul pare să fie unul stufos, dar nu spune nimic  nou, deşi trebuie să recunosc că unele lucruri din scrisoarea trimisă de USADA celor implicaţi sunt cel puţin ciudate şi merită dezbătute. Pe lângă american, în discuţie mai sunt aduşi Johan Bruyneel, antrenorul Pepe Marti şi doctorii Pedro Celaya, Luis Garcia del Moral şi Michele Ferrari. Cu excepţia lui Armstrong, toţi au cinci capete de acuzare: posesie de substanţe interzise, trafic de substanţe interzise, administrare de substanţe interzise, complicitate şi circumstanţe agravante. La Armstrong se adaugă utilizare de substanţe interzise (eritropoetină, testosteron, hormoni umani de creştere, sânge îmbunătăţit şi cortizon).

Practic, USADA susţine că din 1998 până în 2011, indiferent de echipă – US Postal, Discovery Channel, Astana sau RadioShack – s-a practicat un dopaj organizat, la care au luat parte cei menţionaţi mai sus, dar şi restul rutierilor. Întreaga afacere este numită Conspiraţia USPS, o conspiraţie ai cărei membri au continuat să aibă un rol şi după destrămarea lui Discovery Channel. Dacă se citeşte printre rânduri, asta înseamnă că nu doar în perioada în care Armstrong a concurat s-au folosit substanţe dopante, iar aici apare prima mea întrebare: vor fi acuzaţi şi alţi rutieri?

Potrivit USADA, mai mulţi ciclişti americani de la acele echipe au depus mărturie. Se ştiu clar doi dintre aceştia, Floyd Landis şi Tyler Hamilton, un posibil al treilea ar putea fi George Hincapie, însă lista se pare că este mai lungă. Armstrong a spus că totul este o minciună, iar cei care au dat declaraţii sunt anonimi, deoarece au ajuns la o înţelegere. Aici, USADA dă cu stângul în dreptul: susţine că vrea să cureţe sportul, dar îi apară pe cei care au greşit în mod repetat. Chiar dacă au oferit informaţii valoroase, nu văd de ce acest lucru i-ar absolvi de greşelile din trecut.

De asemenea,  sunt curios dacă şi ceilalţi rutieri, care nu au fost colegi cu Armstrong, însă au concurat pentru echipele respective, vor fi acuzaţi. Pentru că dacă nu se va întâmpla asta, atunci USADA greşeşte şi poate chiar ieşi prost din întreaga afacere, deoarece percepţia generală va fi că încearcă să doboare un singur om şi nu să cureţe sistemul. OK, Agenţia Anti-Doping din Statele Unite nu are jurisdicţie în Europa, dar dacă are dovezile despre care tot vorbeşte, atunci le poate pune la dispoziţia Agenţiei Mondiale Anti-Doping sau Federaţiilor Naţionale de Ciclism, care pot începe propria anchetă (un exemplu: Pepe Marti a colaborat, printre alţii, cu Alberto Contador).

În scrisoarea publicată de Washington Post, mai apare un lucru interesant: Lance Armstrong s-a dopat în perioada 2009-2010, cu EPO şi transfuzii sangvine. Asta mi se pare cel puţin ciudat: să înţeleg că la vremea respectivă nu erau puse la punct teste care să descopere substanţele interzise? Mai plauzibilă e o altă variantă: teste s-au efectuat, acestea au fost pozitive, dar au fost ascunse, deoarece toată lumea avea de câştigat. Rutierul, echipa, sponsorii şi organizatorii de curse.

În perioada revenirii, Armstorng a generat profituri de zeci de milioane de dolari. De ce nu a fost prins atunci, când aducea o grămadă de bani, şi nu acum, când este retras din activitate? E adevărat, asta nu s-ar fi întâmplat niciodată, dar USADA dă dovadă de o inocenţă vecină cu ipocrizia, pentru că lasă impresia că în afara celor şase care au fost acuzaţi, nimeni nu a mai fost implicat, vina pentru tot fiind exclusiv a acestora. Din contră, dacă există acele probe din 2009 şi 2010, atunci un întreg sistem ar trebui să fie pus la pământ.

Curios este că USADA încearcă să îl doboare pe american şi să îi retragă cele şapte triumfuri din Turul Franţei pe baza mărturiilor şi a presupuselor teste pozitive de acum câţiva ani, şi nu a celor din perioada 1999-2005. Asta va fi foarte greu, chiar dacă USADA susţine că probele sunt suficiente pentru a-l înfunda pe Armstrong. În plus, am senzaţia că tot acest caz nu se bazează atât pe utilizarea produselor de către fostul rutier, ci pe dopajul organizat de la echipele pe la care a trecut, continuând astfel pe drumul început de Jeff Novitzky, un drum închis la nivel legal, deoarece procuratura a renunţat la cazul respectiv, deoarece a admis că nu avea dovezi.

În fine, ar mai fi un subiect de dezbătut: ce se va întâmpla cu victoriile lui Armstrong în Turul Franţei? Îi vor fi luate? Şi dacă da, unde vor ajunge, la alţi ciclişti care au folosit substanţe dopante în acea perioadă? Uniunea Ciclistă Internaţională a declarat că nu ştia nimic despre ancheta desfăşurată de USADA, care nu a comunicat dovezile aflate în posesia sa. Chiar şi aşa, dacă se demonstrează că Lance Armstrong s-a dopat, ar fi o întreagă bătaie de cap refacerea unor clasamente care oricum nu ar avea nicio valoare pentru nimeni – ciclişti, fani, jurnalişti. În plus, îmi amintesc că Bjarne Riis, care a admis că s-a dopat, şi-a păstrat tricoul galben din 1996.

Dacă dovezile aduse de USADA sunt într-adevăr puternice, iar martorii au credibilitate, atunci mulţi pot fi traşi în jos: Lance Armstrong, Johan Bruyneel, UCI, plus alţi rutieri. Dacă nu, acţiunea Agenţiei Anti-Doping din Statele Unite riscă să lase impresia unei răzbunări personale, aşa cum a numit-o Armstrong, şi să fie doar o altă încercare ratată de a-l înfunda pe american. Să nu fiu înţeles greşit: nu îi iau apărarea, însă ceea ce a făcut USADA şi ce a menţionat în respectiva scrisoare dă senzaţia nu doar de subiectivism, dar şi de un caz oarecum neomogen, fără mari descoperiri, un caz asemănător cu un castel de cărţi, care ar putea pica la cea mai mică adiere de vânt.